Furtunua pe Neptun (XXV)

Am sters de cateva ori inceputul.

Trec prin aerul rece cu miros de frunze ude, putrezite, strivite pe betonul crapat.

Merg drept, cu privirea in jos cautand atent locurile lipsite de balti. Pe jos, o multime de urme rasucite carora le caut sens. Imi pare ca toate urmaresc sa evite baltoaca din centrul pietei si duc inspre locul putin uscat din dreptul foisorului. Iar dinspre foisor, nu departe de mine, un violonist inalta fruntile apasate ale celor adunati imprejurul cutiei in care fiecare pune cate un banut  – asezati pe rand, ca in jurul unui foc de tabara care incalzeste totul in jur.

Langa mine opreste un tip cu o bicicleta. Saluta din cap pe un amic apoi celalalt ii confirma cu greutate in gesturi. Dupa cateva secunde ii intinde mana confident, ca unui prieten pe care il cunoaste de foarte mult timp. Mi-a placut salutul lor si complicitatea gesturilor.

Eu, cu capul drept, parul udat de ceata si usor ciufulit de vant, traiesc o bucurie de toamna, spontan.

Privesc imprejur si vad cum la acest spectacol ad-hoc s-au mai strans si altii, semn ca sunt multi imbolnaviti de toamna si in anul acesta. Niste amarati, parca pictati de un autor surd, si-au gasit putina liniste in arcusul violoncelului. O liniste care totusi apasa – un amestec ciudat de dor, disperare si cuvinte nerostite – emotii puternice peste care toamna a turnat melancolie cat a incaput. Citesc in ochii lor nevoia disperata de a fi ascultati, auziti. Doar noua, celor de aici ne pasa.

Si tot atunci trece o mireasa, grabita si cu voalul ud pe umeri, privind cu dor in spate. Incerc sa-mi imaginez viata ei si gandul acela. Sa-i consum o clipa din viata lasata in urma, privita peste umarul drept, in graba. Ah, de-as fi putut picta asta, mi-ar fi iesit un tablou! …

Cel mai mult imi place ca pot avea ochii umezi fara ca cineva sa se intrebe de ce ori sa ma explic jenat. Sunt asa de la vant, ceata sau oboseala. Sunt umezi pentru ca ma dor, ori sunt umezi pentru ca nu pot scrie de teama unui rau. Si mi-e frica. Ma dor si gata! Dar dor cumplit si o sa-mi treaca – cred, sper, vreau!

Si tocmai a inceput sa ploua marunt si des.

Dinspre deal, un clopot spart bate gongul de sapte ori, semn ca inca un ceas a trecut de cand stau locului. Inca o zi va trece definitiv devenind un ieri care spre seara a insemna ceva.

Curand, fiecare isi va lua crucea pe umeri si o va duce mai departe in taina, cu privirile apasate si chinuite – jertfa unui zeu devenit rau.

Cu totii eram suflete.