Furtuna pe Neptun (XXVIII)

… evit tiparele si ma feresc de clisee. Cred ca sunt o forma de asociere nascuta din nevoia de a exprima credinte, simtiri sau dorinte dar prin cuvantul, purtarea ori autoritatea celuilalt. Apelul la autoritate te face mereu sa te simti puternic si absolvit de orice interpretare. „Doar a spus-o, ori a scris-o acela! Mie doar mi-a placut!” Asumarea ramane un defect al omului slab pentru care nu trebuie sa-l judeci.

Imi imbrac haina mea cea albastra si ies sa ma plimb prin noapte. Imi place contrastul si cred ca am dreptate – negrul noptii cu albastrul cerului de maine pe care inca o data il astept. Port haina de „prooroc” si il vestesc pe maine. Eliade ar fi scris despre asta. Ar fi avut loc in „Mituri, vise si mistere”. 

In ultima vreme, maine a devenit o evadare in asteptare, ca atunci cand inchis fiind am avut suficient timp sa ticluiesc un plan prin care sa scap, sa evadez. „Planuri de evadare”, ar putea fi un titlu bun de carte ori film. Tot ce ar putea sa insemne o iesire sau scapare ma atrage tot mai mult. Si gandesc ca este un firesc dupa ce am esuat in cautarea lui azi inca de ieri de atatea ori.

Sperante de doi bani si asteptari de restul, va rog, iar cand nu voi mai putea plati, rog sa ma treceti la caiet. In jurnalul meu s-au adunat atatea datorii ca nici nu mai conteaza una.

Dar de ce asta, Andrei?

Vocea asta am auzit-o prima oara pe la sase ani cand din joaca cu fratele meu, i-am spart capul de calorifer. Niste bilete de tren pe care nu le imparteam corect. Am invatat atunci pentru prima oara sa impart corect fara a sti sa numar iar „de ce asta, Andrei”, a ramas cu mine pana astazi. Mai tarziu am inteles ca este constiinta pentru ca prea ma intreaba toate.

M-am nascut in pesti si la nastere am primit noua din zece puncte la intuitie. Si altele pe langa – un norocos al anului acela. Reusesc sa imi inchipui jumatate din puzzle daca primesc doar trei piese iar timpul mi-a confirmat asta mereu. Si asta m-a ajutat dar mi-a si stricat. Numai daca stii pe cineva nascut in pesti poti sa intelegi asta.

Pastrez toamna asta ca pe un eveniment

Saptamana trecuta, dupa o intalnire cu o amica, la cateva minute dupa plecare primesc un mesaj pe telefon care m-a facut sa-mi caut ochelarii de soare. Si bine ca era soare. In spatele lentilelor, ochii au inteles ca sunt oameni carora le pasa dupa ce te simt. Iar altii, citind in jurnal au inteles ca ceva nu merge, ca doare. Iar pentru asta imi plac oamenii si mai mult.

Dar jurnalul acesta a purtat mereu parfum de toamna pe pagini. Uneori rasfoiesc in urma si inteleg la fel si azi, ca si atunci cand am scris. Poate de aici intelegerea lor. E totul in regula.

Am ridicat bariera asta si trec fara sa ma aplec

Cand trebuie sa te apleci, sa te smeresti, iertarea devine pentru cel orgolios ca o umilire. Sa se aplece ca sa faca asta?

De data asta pare ca cineva a rupt-o iar o vreme o las asa, rupta si in jos. Nu mai trec pe aici iar un timp o sa port negrul acela pe care l-am vazut la altii. Nu imi sade dar macar voi afla, poate, cat de urat este uratul mainii intinse care nu raspunde la salut. Uratul omului urat care nici nu uita si nici nu iarta. Si nu o sa-mi placa, stiu asta precis dar ceva m-a impins sa fac asta. O poarta pe care nu o stiam pare ca s-a trantit atat de tare incat si cheia i-a cazut. Si e bezna. O caut …

Se poate sa fie oare ascendentul meu in balanta? Nu stiu nimic despre balanta.

Si totusi.

Steagul alb ramane atarnat in piatra din poarta cetatii, acolo sus, asa cum mereu a vanturat. Poarta, insa va ramane inchisa o vreme. Sunt lucruri de aranjat aici. Ochi straini au privit inauntru si au vazut ce numai doi stiam.

Dar si asta, ca si altele, doar mi se pare si nici nu doare. Tot ce este strain nu incape aici si prin urmare nu doare. Lumea vorbeste, oamenii zic vrute si nevrute – ce stiu ori cred ori li se pare. Ma intreaba totusi gandul daca poate fi adevarat ori numai inchipuire purtarea lor din utima vreme.

… oo, Pesti, si tu, Neptun, sa-mi spuneti ca ma insel!