Furtuna pe Neptun (XXVII)

Consum in scris ce imi propune lumea – asteptari. Ceva rafinat, totusi. Asa a fost mereu.

Este anotimp de bilant si pare ca voi face unul.

Asez cartile pe raft, pastrez pe birou cartea pe care am inceput sa o citesc de doua saptamani iar apoi voi continua cu fiecare in parte. Dupa titlu le cunosc pe toate – dupa continut, insa nu. Este drept ca un titlu bun atrage mereu. Pana la continut ai ambalajul care mie trebuie sa-mi placa.

… asta va ramane, asta trebuie pastrata, cealalta si ea. Albumul? Ce sa fac cu el? Am atatea amintiri incat nu imi trebuie un album. Il las deoparte, vad eu ce fac cu el pana saptamana viitoare.

Pe raftul asta vreau sa nu ramana nimic – nu ramane loc pentru nimic!

„Despre supremul bine si supremul rau” – nu o pastrez. Despre asta las sa-mi vorbeasca „sfintii”. Am aflat de curand atat de multe despre mine incat cartea lui Cicero o poate intrece un profan lejer in zilele noastre.

Inca un titul cu ceva „bine” – nu ma intereseaza. N-am facut, nu stiu si nu vreau sa-l aflu. 

Peste mine, toamna nu are voie sa cada anul asta. Ce bine ca exista Dumnezeu – mi-am raspuns imediat. In nebunia lui, omul, dupa ce te bate pana la lesin, nu vrea sa iti ramana nici macar frunza sa te invelesti. Poti intelege salbaticia asta? Poti pricepe cumva setea asta teribila de dezastru, de nimicire, de nimic?

Cioran? Ramane!