Furtuna pe Neptun (XXIV)

Si Doamne, cat am mai iubit oamenii si lumea lor!

Ma uit la sculptura asta frumoasa si stiu ca cineva, candva, a visat sa o faca perfecta, fara cusur, sa fie precum si-a inchipuit-o. Acum iata, exista si este atat de frumoasa!

Am fost in treacat pe aici cand privind-o, a stralucit in mine, pentru o secunda viata autorului. Mi-a cerut sa scriu. Dar de ce eu?

Traiesc anost si ard in mine vieti ce altadata le-am purtat in trup, le-am consumat cu nesat pana la sfarsit dorind sa o mai fac o data. Lumea ramane si visul sufletului meu. Este un adevar teribil de care raman indragostit pe veci.

Nu de putine ori diminetile le inteleg in cu totul alte note – le petrec in pat pentru cateva minute apoi, ridicandu-ma, accept sa fie astazi cu un dor teribil de ieri, alaltaieri – de ani si, in sfarsit, de timpul cel trecut.

Inmoi tocul in calimara cu lacrimi si scriu in jurnal randuri ori versuri pe care cineva, candva, peste ani le va gasi. Despre mine, cineva va citi ce altii nu au inteles.

Voi fi precum sculptura asta, rece, si voi consuma timp, unora zile si celor mai nefericiti, ani. O muza devenita strigoi, asa cum sunt toate cele ce au viata dar nu trup.

Si Doamne, cate pagini s-au adunat in nouasprezece ani!

Suntem rani,