“Pe cer aparu o parasuta, leganandu-se incoace si-ncolo, iar omul prins de ea i se paru lui Isabelle mic cat o virgula. Isabelle o taie prin sirul de copaci in flacari. Fumul ii intepa ochii.
Unde era pilotul?
Cu coada ochiului, zari un punct alb si alerga intr-acolo. Parasuta zacea, printre tufisuri, iar aviatorul era inca prins in sforile ei.
Isabelle auzi zgomot de voci – nu erau departe – si apoi un tropot de cizme. Se ruga la Dumnezeu sa fie camarazii ei, veniti pentru intalnire, dar n-avea cum sa afle. Nazistii ar fi trebuit sa fie ocupati cu aerodromul, dar nu pentru mult timp inca.
Isabelle ingenunche, desfacu parasuta pilotului, o stranse si fugi cu ea cat de departe putu, ingropand-o cat mai bine sub un morman de frunze uscate. Apoi alerga inapoi la pilot si, prinzandu-l de incheieturile mainilor, il tari in adancul padurii.
– Trebuie sa stai linistit. Intelegi? O sa ma intorc, dar sa stai fara sa scoti un cuvant.
– Chiar asa… am sa fac, ii auzi vocea slaba, aproape o soapta.
Isabelle il acoperi cu frunze si crengi, dar, cand se ridica, vazu urmele ei de talpi pe care le lasase in noroi, fiecare plina cu o apa mocirloasa acum, si darele pe care le facuse tarandu-l pe aviator. Valatuci negri de fum o invaluira. Focul se apropia, arzand tot mai puternic.
Merde! mormai ea.
Se auzeau voci. Oameni tipand.
Incerca sa-si curete palmele, frecandu-le una de alta, dar noroiul ii patase pielea.
Trei siluete se miscau printre copaci, venind spre ea.
– Isabelle, tu esti? intreba un barbat.
La lumina unei torte, ii zari pe Henri si pe Didier, apoi si Gaeton.
– L-ai gasit pe pilot? intreba Henri.
– Da, incuviinta Isabelle. E ranit.
In departare, se auzira latraturi de caini. Nazistii se apropiau. Didier privi inapoi.
– Nu avem prea mult timp.
– N-o sa reusim sa-l ducem in oras, interveni Henri.
Isabelle lua atunci o decizie rapida.
– Stiu un loc aici, aproape, unde il putem ascunde.”