Furtuna pe Neptun (XVI)

Il aud cum vine. Pasii grei, anevoiosi, mangaie parca podeaua sa nu cumva sa o raneasca; sa nu-i ciobeasca lacul.

In pragul usii ridica glasul ca intr-un cantec pe care sta sa il fredoneze. Si vrea sa-l cante frumos, cum stia pana nu demult sa rosteasca versuri pe linii melodice spontane, ce pareau atunci, pe loc, ca bine ticluite.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este images.jpg

FOTO: pinterest.com

Stii ce imi pare rau; ca ultima oara, cand am fost la el, a rostit in usa, la plecare, niste versuri ce pareau din Eminescu. Nu le mai auzisem pana atunci dar ritmul sacadat si plin de voiosie, m-a indemnat sa le tin minte. Si numai pana la iesire mi le-am amintit. Le-am uitat, dar gandul acela si emotia momentului ma starneste astazi si ma infurie. Se poate, oare, sa uiti asa ceva???

La revedere iti voi aminti de o intalnire in luna mai; de parfum de floare si primavara trecuta bine. O sa-ti vorbesc ca am scris asta si ca despre tine era acolo. Si sa-mi ramana cuvintele astea dovada ca nu am uitat nicio clipa frumosul din timpurile tale. Fiindca stii ceva, … o sa-ti pot vorbi multe. Tu, pana atunci, doar simte.

… pe-atunci …

Comenteaza si tu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.