„Spectacolul de dinaintea ridicării cortinei.
– Nu-ţi poţi tăia gâtul fără să curgă sânge.
– Fireşte că nu. Oamenii se aşteaptă să vadă sânge.
– Nu sunt de-acord. N-a curs pic de sânge in versiunea pusă în scenă la West End.
– O, Scofield, mormăi Esslyn pe un ton dispreţuitor. Joacă atât de afectat.
Membrii trupei de actori amatori din Causton luau o pauză de la repetiţiile pentru piesa Amadeus. Pregătirile se apropiau de final – fraţii Venticelli învăţaseră în sfârşit când le venea rândul să-şi spună replicile, şemineul pentru palatul de la Schonbrunn era aşteptat să soseasă la sfârşitul săptămânii, iar în cele din urmă Constanze părea că aproape reuşise să înveţe una sau două replici, deşi nu se lămurise asupra ordinii în care trebuia să le spună.
Cu toate astea, problema spinoasă privind modul cel mai practic in care Salieri ar trebui să-şi taie gâtul nu fusese încă rezolvată. Tim Young, singurul membru din trupa de actori care încă îşi mai rădea barba ca pe vremuri, promisese să aducă briciul lui chiar in seara aceea. Dar, până acum, nu se întrezărise nici urmă de el.
– Dar… ăăă… putem face rost de lucruri dintr-astea; nu? Ceva din care să ţâşnească sânge? Îmi amintesc că la Royal Shakespeare Company…
– Oh, bineînţeles că putem face rost, Deidre! se răsti Harold Winstanley. De fiecare dată când cineva aducea vorba de RSC, Harold reacţiona agresiv. Cred că majoritatea celor de faţă ştiu că se poate face rost de lucrurile astea. Doar că eu încerc să fiu un pic mai inventiv… să mă îndepărtez de rutină şi de stereotipuri răsuflate. Comprenez?
Îşi privi îndelung trupa reunită, invitându-i pe toţi să-i admire răbdarea supraomenească în faţa unei sugestii atât de nesăbuite.”
[…]