Cultură și Istorie Românească

Mircea Eliade – Căderea în istorie (fragment)

Posted by on 30 nov., 2016 in Cultură și Istorie Românească | 0 comments

Toată lumea e de acord că dacii se aflau pe pământul nostru cu cel puțin o mie de ani înainte de Christos; și cu toate acestea am fost singurul popor european căruia i s-a contestat dreptul de a stăpâni țara pe care au locuit-o moșii și strămoșii lui. Istoria neamului românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan și am crescut între vifore. Popor de frontieră, luptam și muream pentru toți. Muream, mai ales, plătind miopia și neghiobia altora. Căci Occidentul nu recunoștea pe dușman decât dacă-l vedea la el acasă. Iar dacă se întâmpla vreodată să îl recunoască de departe, și se urnea să-l întâmpine, tot degeaba era; căci strategia trecea pe al doilea plan, lăsând locul geloziilor și protocolului. Singura coaliție occidentală împotriva otomanilor s-a transformat, la Nicopole, în catastrofă, pentru că Ducele de Burgundia a cerut pentru cavalerii lui ”onoarea” de a ataca întâi. ”Onoarea” aceasta nu o putea avea în nici un caz Mircea, un biet principe român, deși era singurul care cunoștea tactica lui Baiazid, singurul care luptase cu el, și-l bătuse, cu numai doi ani înainte, la Rovine.
Istoria neamului românesc e alcătuită din atâta sânge și atât nenoroc datorită în primul rând incapacității Occidentului de a vedea dincotro vine primejdia. (…) Istoria se făcea în Apus; fără noi, dar datorită sângelui nostru.

646x404

FOTO: adevărul.ro

Read More

Povestea nespusă a Războiului de Independenţă al României. Bătăliile au fost câştigate de eroismul unor ţărani lăsaţi flămânzi, goi şi fără decoraţii

Posted by on 20 nov., 2016 in Cultură și Istorie Românească | 0 comments

Istoricii din Botoşani au scos la iveală din arhive scrisori şi documente care prezintă o altă faţă a Războiului de Independenţă. Dincolo de luptele din redute, de cifre şi de întreaga literatură care a descris romanţat evenimentul în culori eroice, războiul a avut şi laturi întunecate pentru soldaţii simpli şi pentru familiile lor rămase acasă, scrie adevărul.ro.

6lkj46x404

FOTO: adevărul.ro

Războiul a rămas în memoria posterităţii în special prin eroismul armatelor române, prin cucerirea redutelor Griviţa şi Plevna, dar şi prin personaje romantice cântate de poeţi ca Vasile Alecsandri sau zugrăvite de pictori precum Nicolae Grigorescu. Documentele scoase la iveală de istoricul botoşănean, printr-o muncă titanicăprezintă realitatea războiului, în care eroii prezentaţi romantic de artişti devin oameni în carne şi oase care suferă şi trăiesc în condiţii grele.    În documente apare viaţa plină de privaţiuni din spatele frontului, discuţiile sincere dintre combatanţi, dar şi aspecte inedite de viaţă cotidiană. Apar chiar şi nedreptăţile sociale şi frustrările eroilor adevăraţi aruncaţi la coşul de gunoi al istoriei, cărora le-au luat faţa beizadelele acelor vremuri.   

„Am încercat să reconstitui, pe baza documentelor de la Arhivele din Botoşani, un tablou real, fără înflorituri, a ceea ce s-a întâmplat atunci, în acel moment crucial pentru viitorul României moderne. Sunt de la scrisori cu conţinut personal, umane, încărcate de emoţie, până la documente oficiale. Este o cronică plină de viaţă, nu este nimic artificial, bombastic. Este realitatea, chiar dacă uneori crudă, nedreaptă şi dureroasă“, spune istoricul Ştefan Cervatiuc. De altfel el a reuşit să publice aceste documente într-o lucrare intitulată „Contribuţia fostelor judeţe Botoşani şi Dorohoi în susţinerea Războiului de Independenţă“.

„Este mai mult decât urgent trimiterea de pesmeţi“  

 Imaginile idilice privind Războiul de Independenţă promovate mai ales de artiştii romantici, dar şi de propaganda comunistă, sunt contrazise de mărturiile reale şi de rapoartele din timpul evenimentelor scoase la iveală de istoricul Cervatiuc.   „Curcanii“ lui Alecsandri erau flămânzi, despuiaţi şi de multe ori îşi făceau rost singuri de hrană, căutând prin curţile bulgăreşti sau prin rămăşiţele forturilor otomane. „Trupele sunt obosite nu numai de marş, dar şi de privaţiuni şi lipsă de hrană mai cu seamă. Este mai mult decât urgent trimiterea de pesmeţi, cel puţin 300 mii kilograme, căci marşurile se vor face, dar oamenii vor cădea de osteneală fărăhrană. Este imperios trimiterea de cojoace fiind unii oameni de tot goi“, scria şeful statului major, colonelul Fălcoianu către ministrul de Război, pe 22 decembrie 1877.  

Read More

Fenomenul Pitești, pandemoniul închisorilor comuniste

Posted by on 19 nov., 2016 in Cultură și Istorie Românească | 0 comments

Dacă aruncăm un ochi asupra crimelor din închisorile comuniste suntem obligați să înțeleagem ceea ce s-a întâmplat la Pitești, scrie historia.ro. Nicăieri în Europa nu a mai fost implementat cu succes un astfel de experiment. Un experiment bazat pe tortură permanentă care avea ca scop dezumanizarea totală a individului și distrugerea completă a personalității acestuia. Rândurile care vor urma pot fi catalogate macabre, pot fi etichetate de o violență dusă la extrem, de sadism sau grave tulburări psihice. Însă ele sunt reale iar sute de nevinovați le-au căzut victimă. Pentru ceea ce va urma cuvintele au fost cu greu alese. Au refuzat îngrozite să transcrie. Cuvintele s-au înclinat în fața victimelor macabrului experiment.

inchisoarea_pitesti_orasultau_tumblr_com_490

FOTO: historia.ro

Despre sfinții închisorilor, despre martirii care au sfârșit în temnițele comuniste din România, despre deținuții politici, despre oameni simpli victime ale monstruosului regim totalitar s-au scris mii de rânduri. S-au scris și se vor mai scrie. Însă ceea ce s-a întâmplat la Pitești între 1949 și 1952 face subiectul unei acțiuni de dezumanizare care și-a atins scopul. La Pitești a început reeducarea. Dar ce a însemnat ea și cum se va desfășura va marca sute de vieți.

Ideea experimentului îi aparține pedagogului sovietic Makarenko (1888-1939) expert în delicvență juvenilă. Teoria sa se baza pe utilizarea sistematică a torturii deținuților de către alți deținuți. Makarenko a murit în 1939 fără să afle vreodată că ideea sa va putea fi pusă în practică tocmai într-un spațiu în care un regim comunist nu era deloc plauzibil. Experimentul era bazat pe tortură neîncetată până ce reeducatorul care la rândul său a fost reeducat considera că respectivul deținut se transformase în omul pe care regimul îl dorea. E important să înțelegem că în acest fel victima devine călău și își pierde calitatea de victimă. Toată lumea devine vinovată dar paradoxal toți sunt fără de vină.  Experimentul se desfășura în secret și evident cu acordul Partidului care era și inițiator. Dar pentru a-l implementa în închisori aveau nevoie de un grup din rândul deținuților fideli regimului. Aici intră în scenă demonicul Eugen Țurcanu.

Eugen Țurcanu, chipul luciferic prevestitor al morții 

Țurcanu s-a născut în 1925 în județul Suceava. Era un om masiv, puternic, ambițios, inteligent și cu o dorință enormă de afirmare. Cochetează cu Frățiile de Cruce, organizații de tineret ale Mișcării Legionare acțiune ce îi va influența întreaga existență așa cum vom arăta în cele ce urmează. Rupe orice legătură și se dezice complet de legionari în momentul în care aceștia intră în ilegalitate. Imediat după 23 august se înscrie în Partidul Comunist unde începe să își clădească o carieră. Era bine văzut de organele locale ca unul dintre agitatorii de mase ai partidului. În 1948 Țurcanu devine membru în Biroul județean de partid din Iași după care este trimis la București unde urmează cursurile unei școli de diplomați. Se remarcă prin studii excelente și prin rolul de informator pe care și-l asumă fără nicio remușcare. Urma să fie trimis la Berna însă cariera sa politică se va prăbuși brusc.

Read More

Dr. Nicolae Paulescu: „Fără Dumnezeu, viaţa nu poate fi explicată“

Posted by on 14 nov., 2016 in Cultură și Istorie Românească | 0 comments

Din pleiada de medici pe care România i-a avut la începutul secolului al XX-lea, doar despre unul s-a spus că a atins genialitatea. Este vorba de marele fiziolog Nicolae Paulescu, cel care a descoperit insulina. Născut în Bucureşti, la 30 octombrie 1869, fiul comerciantului Costache Paulescu urmează la Paris Facultatea de Medicină, pe care o termină în 1891. Rămas în capitala Franţei încă nouă ani, timp în care devine doctor în medicină şi în ştiinţe naturale, obţine mai multe specializări în chimie biologică şi fiziologie generală. Alături de Étienne Lancereaux, cel mai cunoscut fiziolog din lume în acea vreme, îi apar mai multe lucrări de medicină, care vor constitui unele dintre tratatele de specialitate editate atunci.

doctor-nicolae-paulescu

FOTO: ortodoxiatinerilor.ro

Deşi i s-a oferit posibilitatea rămânerii în străinătate, Paulescu s-a întors în ţară, unde a continuat munca de cercetare începută în Occident. Astfel, în 1921, ilustrul cercetător trimite patru comunicări către societatea de Biologie din Paris cu privire la descoperirea pancreinei, prima formă de insulină. La o distanţă de opt luni, doi tineri şi obscuri cercetători canadieni îşi fac publice rezultatele lor în aceeaşi direcţie şi primesc premiul Nobel pentru Medicină. Protestele făcute către forurile internaţionale rămân fără răspuns. Doctorul Paulescu va muri în 1931 cu amărăciunea nerecunoaşterii muncii sale de o viaţă.

Cu toate acestea, au existat mulţi care au apreciat valoarea distinsului medic. Unul dintre foştii săi studenţi, Aurel Abramovici, vorbea cu admiraţie despre ţinuta strălucitului savant român: „Ca profesor, Paulescu era o figură covârşitoare. Lecţiile lui de fiziologie erau extrem de impresionante. Care dintre noi nu a fost cuprins de emoţie atunci când, în faţa unei studenţimi atente şi iubite, evoca existenţa dumnezeirii, a acelei forţe supreme în care el credea cu o convingere neclintită? Viaţa lui, pe care o petrecea mare parte în laborator a fost o perseverentă şi dezinteresată cercetare a adevărului şi o străduinţă continuă şi neobosită pentru alinarea durerilor omenirii. În aceasta punea el tot sufletul, pentru că o considera suprema ţintă a vieţii lui.“

La unul dintre cursurile ţinute la facultatea de medicină despre rolul spitalului, ca aşezământ de tămăduire a suferinţelor, şi despre medic, ca slujitor al oamenilor, profesorul Paulescu, pornind de la pasajul Evangheliei după Matei, capitolul XXV, 36-40: „Bolnav am fost şi M-aţi cercetat… Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, mai mici, Mie Mi-aţi făcut,“ se adresa studenţilor săi: „Dumnezeu vrea ca iubirea pe care i-o datorează oamenii să se reverse asupra bolnavilor săraci. Toţi oamenii, buni sau răi, virtuoşi sau vicioşi, conaţionali sau nu, primesc în spital aceleaşi îngrijiri, fără să se ţină seama de meritele sau nemernicia lor…“.

„Îngrijiţi pe bolnav nu ca pe un frate, ci ca pe Însuşi Dumnezeu!“

Read More

Mircea Eliade – Realități românești (fragment)

Posted by on 13 nov., 2016 in Cultură și Istorie Românească | 0 comments

Misiunea istorică a unui popor este verificată de două lucruri:

1) de puterea cu care știe să își apare pământul, libertatea și drepturile;

2) și de vigoarea cu care creează valori. Clasele sau grupurile care împlinesc aceste funcții vitale sunt singurele care se pot numi grupuri vitale, fără de care o națiune riscă să dispară din istorie…

Read More

Sensul libertății – Mircea Eliade (fragment)

Posted by on 1 nov., 2016 in Cultură și Istorie Românească | 0 comments

A fi liber înseamnă, înainte de toate, a fi responsabil față de tine însuți. Ești liber pe viața ta – adică orice act pe care îl faci te angajează; trebuie să dai socoteală de el.
Participarea la drepturi însă, nu te angajează cu nimic, este o ”libertate” exterioară, automată; este un permis de liberă circulație în viața civilă și privată. Nu riști nimic cu un asemenea permis; nu te angajezi nici moral, nici social.

dehhhhscarcare

FOTO: descopera.ro


Fragment: Mircea Eliade, ”Sensul Libertății”

Read More

Mircea Eliade despre criza valorilor – ”Despre numai zece oameni”

Posted by on 20 oct., 2016 in Cultură și Istorie Românească | 0 comments

”Recunosc un om inteligent după câte valori evită să confunde. Or, epoca noastră trece acum printr-o criză, printr-o penibilă confuzie a valorilor. Valorile spirituale sunt ori complet desconsiderate, ori puse în funcție de cauze exterioare (economice, politice, sexuale). Iar în fața acestui haos care ne înconjoară, nu avem nimic ce să-i împotrivim.”

descarcareeliade

FOTO: adevărul.ro


Mircea Eliade – ”Despre numai zece oameni”

Read More

Mircea Eliade, – Fragmente – despre cunoaștere în cuvinte puține

Posted by on 18 oct., 2016 in Cultură și Istorie Românească | 0 comments

”Dar nu e mai puțin adevărat că nici părerea pe care unii oameni și-o fac despre secretul celuilalt – judecând numai după ceasurile lui de tăcere și de vorbire – nu este mai justificată. Lucrurile acestea nu au nimic de-a face cu ”secretul” sufletului. Sunt oameni care spun trei cuvinte pe ceas și îți dau totuși impresia că au spus tot ce aveau pe suflet. Alții vorbesc mereu – și nu ajung niciodată familiari, niciodată nu comunică acele intimități care definesc omul, și miracolul, și taina. Sunt prieteni care ți se destăinuie săptămânal, și totuși după atâția ani nu-i cunoști încă. Iar pe alții, care nu-ți vorbesc niciodată, îi cunoști după întâile săptămâni”

8290_1694320710805544_4202736726010954901_n

FOTO: facebook.com


Read More

Mirel Bănică, cercetător în domeniul antropologiei religiei: ”Nu întâmplător pelerinajele au venit acum. Răspund unei nevoi de miracol în viaţa oamenilor. Răspund unei nevoi de sens”

Posted by on 15 oct., 2016 in Actualitate, Cultură și Istorie Românească | 0 comments

Pentru România acestor ani, pelerinajele sunt esenţiale pentru înţelegerea ei şi sunt un răspuns al societăţii noastre la schimbările profunde, brutale, de după ’90. Nu întâmplător pelerinajele au venit acum. Răspund unei nevoi de miracol în viaţa oamenilor. Răspund unei nevoi de sens. Societatea noastră nu mai dă sens existenţei cotidiene. – Mirel Bănică

627x0

FOTO: adevarul.ro

Reporterii „Weekend Adevărul“ (n.r. W.A.) au discutat cu Mirel Bănică (44 de ani) (foto), autorul volumului „Nevoia de miracol: Fenomenul pelerinajelor în România contemporană“, despre frenezia naţională care s-a născut în jurul moaştelor Sfintei Parascheva. Mirel Bănică a văzut multe în ultimii ani, de când participă cu religiozitate la diversele pelerinaje de pe cuprinsul ţării: şi la Iaşi, şi la Bucureşti, şi la Prislop, şi la Nicula. Aşadar, vorbeşte din dubla sa postură – de pelerin experimentat şi de cercetător cu ochi agil – şi conturează un tablou complex, cu tuşe subţiri, din interior, al celui mai mare eveniment religios al lunii octombrie.

W.A.: Domnule Bănică, în pelerinaje se merge o singură dată în viaţă sau este mai degrabă o activitate ritualică, cu un anumit grad de dependenţă?

Mirel Bănică: Pelerinajul e ca zborul cu avionul: unii zboară o viaţă întreagă şi spun ce bine şi rapid este, iar alţii se urcă o singură dată în avion, sunt zgâlţâiţi zdravăn la 10.000 de metri altitudine, apoi jură că nu mai pun niciodată piciorul într-un avion. Cred că ştim cu toţii cazuri de genul acesta. Sunt oameni care merg în pelerinaj şi prind gustul, le place atmosfera, socializarea, le place chiar mâncarea, cu toate că presa ridiculizează de foarte multe ori acest aspect al hranei rituale. Puţini oameni se duc de capul lor la pelerinaje, e un act ritual care se învaţă. Unora le place şi continuă să se ducă toată viaţa lor. Altora – nu, spun că nu li se potriveşte. Un lucru care ar trebui ştiut, am subliniat asta în cartea „Nevoia de Miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană “ (Polirom, 2014): pelerinajele din lumea creştină sunt acte oarecum separate de Biserică. Adică „pelerin“ nu este egal întotdeauna cu „credincios caricatural şi habotnic“. Sunt oameni care participă adesea la pelerinaje, dar nu merg prea des la biserică. Dar nici cei care merg des la Biserică nu sunt caricaturali… Vedeţi ce greu este?

W.A: Am putea spune că pelerinajul la Sfânta Parascheva nu ar avea, totuşi, aceeaşi amploare dacă nu ar fi completat de sărbători laice, cum sunt Sărbătorile Iaşiului?

Read More

Petre Ţuţea: „Eu sunt român de meserie”

Posted by on 6 oct., 2016 in Cultură și Istorie Românească | 0 comments

Petre Ţuţea s-a născut în ziua de 6 octombrie 1902, în familia preotului din satul Boteni, Muscel. A studiat la Liceul „Neagoe Basarab” din Câmpulung-Muscel şi la Liceul „Gheorghe Bariţiu” din Cluj. A urmat cursurile Facultăţii de Drept de la Universitatea din Cluj, cu specializare la Universitatea „Humboldt” din Berlin, unde studiază formele de guvernământ.

petre-tutea_a

FOTO: doxologia.ro

Colaborează la diverse publicaţii naţionaliste, alături de Constantin Noica, Mircea Eliade, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu şi mulţi alţi intelectuali care făceau parte din generaţia anilor 1930, unde publică numeroase articole, studii de economie şi politică. După invazia comunistă din România, Petre Ţuţea este arestat şi condamnat de noul regim mai întâi la 5 ani de închisoare, apoi la 18 ani de muncă silnică, din care a executat 8 ani, în diferite penitenciare. Este eliberat în 1964, cu sănătatea zdruncinată datorită repetatelor torturi la care fusese supus.

Nici după eliberare şicanele Securităţii nu au încetat, numeroasele descinderi în locuinţa sa modestă au dus la confiscarea a multe materiale la care Petre Ţuţea lucra.

De la Petre Ţuţea nu ne-a rămas o operă structurată, el devenind foarte cunoscut mai ales datorită extraordinarului său talent oratoric. Cele mai multe dintre textele sale au fost adunate în „Tratatul de antropologie creştină”, publicat la Iaşi, la editura Timpul.

Deşi Petre Ţuţea se defineşte adesea pe sine ca fiind un mistic creştin, vorbele sale au o vigoare, o actualitate şi o aplicabilitate rar întâlnită. De exemplu, următoarea părere: „Cum văd participarea românilor de acum la mântuirea lor? – Simplu. Ducându-se la biserică. Şi folosind ştiinţa ca peria de dinţi.”

Read More