Despre Piteşti; ticăloşiile şi suferinţele lui Tudor Sepeanu

Cea mai inadecvată expresie pentru ceea ce s-a petrecut la Piteşti şi în alte câteva penitenciare sau colonii de muncă, începând cu decembrie 1949, este tocmai aceea de „reeducare”.

De la sensul cel mai la îndemână, de dicţionar, până la conceptul lui Makarenko, nimic din ceea ce s-a întâmplat acolo nu are legătură cu reeducarea. Dintre cei care s-au ocupat de subiect, nu toţi au scăpat de vanitatea interpretărilor hazardate, a speculaţiilor. Unii, fără discernământ şi bibliografie, se acoperă de ridicol închipuind conspiraţii, sisteme represive rafinate sau abuzând de concepte precum cel de „om nou”.

Despre Piteşti; ticăloşiile şi suferinţele lui Tudor Sepeanu

Nimic nou nu s-a încercat, descoperit sau născut în chinurile din Piteşti. Piteştiul este un avertisment cumplit. Ne reaminteşte că, alături de darurile sufletului omenesc, purtăm cu noi frica, violenţa, disperarea, neputinţa… Piteştiul ne-a dezvăluit, pentru o clipă doar, frontierele invizibile care ne separă de „lumea de dincolo” şi groaza necunoscutului. Pentru cei care cred, a fost un memento al nimicniciei, pentru necredincioşi a fost un avertisment despre „animalitatea” din noi, pentru nehotărâţi un impuls înspre una dintre tabere.

Piteştiul ne-a amintit tuturor că binele şi răul pot fi doar noţiuni aproximative sau exclusiv subiective. Prin Piteşti nimeni nu şi-a dorit să schimbe, să modeleze sau să remodeleze natura umană. În birourile Ministerului de Interne nu au existat arhitecţi ai sufletelor şi proiectanţi ai caracterelor, ci doar siluitori ai trupurilor şi minţilor, oameni dispuşi să-şi strivească semenii pentru un scop. Nimic nou sub soare. Iar dacă bietele lor victimele, toate, fără excepţie, au trecut printr-un calvar fără seamăn, au căzut în abisul sufletelor pentru a se pierde sau pentru a ieşi purificate, asta nu are absolut nimic de-a face cu reeducarea. Nimeni n-a ieşit reeducat din Piteşti. În schimb, au fost destui care au ieşit îngroziţi sau care şi-au pierdut minţile.

Aşadar ceea ce s-a petrecut acolo este, din păcate, despre noi. Fără îndoială că poate fi înşelător să simplificăm faptele. Dar să le complicăm inutil, în lipsa probelor, este iresponsabil.

Din punctul de vedere al celor care l-au instrumentat, prin Piteşti s-a dorit obţinerea de informaţii suplimentare care să ducă la noi arestări, dar şi compromiterea deţinuţilor politici, mai ales a legionarilor, percepuţi drept cei mai periculoşi adversari ai comunismului. Aşa spune, de pildă, Tudor Sepeanu într-un memoriu, aşa mi-a relatat acum câţiva ani Alexandru Vişinescu, în garsoniera lui mizeră din centrul Bucureştilor.

Din perspectiva victimelor, Piteştiul nu a fost reeducare, ci un atentat la suflet, o încercare de izgonire a sacrului din om, o tentativă de deicid. O spun cei care au trecut prin chinurile de acolo (vezi filmul documentar „Demascarea”, în regia lui Nicolae Mărgineanu, după un scenariu de Alin Mureşan). Personal, cred că faptele şi mai ales consecinţele au depăşit intenţiile celor care au pornit aşa ceva. I-au surprins şi apoi i-au speriat.


(constantinvasilescu.wordpress.com)

Comenteaza si tu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.