Lindsay Jayne Ashford – Femeia din Orient Express

Agatha nu se încumeta să se îndepărteze prea mult de compartimentul ei în prima noapte în Orient Express. Nu se simţise niciodată bine pe vapor şi răul de mare o doborî după traversarea Canalului Mânecii. Entuziasmul prilejuit de îmbarcarea în tren fu înlocuit de o mare uşurare când urcă scara tapiţată şi se strecura între aşternuturile de damasc, ştiind că nu va mai călători pe mare până când vor ajunge la Istanbul. 
Stewardul îi spusese că întregul compartiment va fi al ei până la Belgrad, aşa că stătea întinsă în cuşetă fără să tragă perdeaua, privind peisajul peste care se lăsa întunericul, în vreme ce trenul înainta peste câmpurile Normandiei. Lăsa în urma umbrele întunecate ale pomilor din care de-abia fuseseră culese merele şi siluetele cailor care se puneau în mişcare la auzul pufăitului locomotivei. Părea atât de liniştit şi neatins de timp. Greu de crezut că locul acesta fusese distrus de război cu un deceniu in urmă. 

Lindsay Jayne Ashford – Femeia din Orient Express

Se gândi la Archie care zbura peste aceste câmpuri cu biplanul lui Cody. Unul dintre puţinii piloţi calificaţi din Marea Britanie când izbucnise războiul şi norocos că supravieţuise. Îi scrisese din Franţa înainte de a se căsători, vrând să ştie dacă era îngrijorată de faptul că zbura. Citise printre rânduri – observând că, de fapt, voia să se liniştească în privinţa pericolului la care se expunea. Îi trimisese violete şi un medalion cu Sfântul Cristofor când îi răspunsese la scrisoare. Îi spunea că nu era câtuşi de puţin îngrijorată, deoarece îl văzuse pilotând şi ştia cât de bun era. A avut grijă să nu pomenească nimic despre lucrurile care îi umpleau viaţa acasă, despre trupurile distruse ale bărbaţilor şi ale băieţilor de care avea grijă în fiecare zi la spitalul din Torquay. 
Este o meserie murdară să fii soră medicală. Urăsc gândul că faci asta. 
Scrisese acele cuvinte cu o săptămână înainte de prima lui plecare. Şi, pentru că o detesta, nu i-a mai pomenit niciodată de munca ei. Scrisorile ajunseseră să fie despre visuri legate de casă, despre viaţa pe care o vor avea când războiul se va sfârşi. 


Nunta lor avu loc în grabă, în ajunul Crăciunului, în 1914. Stăteau acasă la mama lui şi, după ce cu o seară înainte îi spusese ce greşeală ar fi să se căsătorească în plin război, Archie dăduse buzna în dormitorul ei la ora opt dimineaţa, a doua zi, anuntând-o că se răzgândise: trebuiau să se căsătorească imediat. Permisia lui nu dura decat 48 de ore, aşa că nu avuseseră timp să cumpere rochie, să aleagă flori, nici măcar să facă o prăjitură. Agatha se căsătorise în sacoul şi fusta pe care le purtase la întrevederea de la spital. Martorul a fost un prieten care trecea întâmplător pe lângă biserică, după ce dăduseră de preot şi îi plătiseră opt lire sterline ca să fie siguri că cererea lor disperată avea să fie îndeplinită. Iar apoi, după o lună de miere care a durat doar o noapte, Archie a pornit spre Franţa. 
Agatha închise ochii, invocând imagini ca să şteargă amintirea trupului său ferm şi zvelt scufundându-se în carnea ei moale şi albă. Se întoarse în timp, într-un loc din mintea ei unde era mereu vară, niciodată iarnă, pe plaja de la picioarele stâncii din Devon, unde petrecuse zile nesfârşite, fără griji, pescuind crabi din ochiurile de apă din scobiturile de stâncă şi înfruptându-se cu ouă fierte şi sendvişuri cu pastă de peşte.”


Recomandare de carte – Lindsay Jayne Ashford – Femeia din Orient Express – preţ redus pe Libris.ro

Comenteaza si tu