B.P. Hasdeu – Sic Cogito sau comunicarea in spirit

”Trecuse șase luni după moartea fiicei mele. Era în Martie: iarna plecase; primăvara nu sosea încă.
Într-o seară umedă și posomorâtă ședeam singur în odaie lângă masa mea de lucru.
Dinainte-mi, ca întotdeauna, era o testea de hârtie și mai multe creioane.
Cum? nu scriu, nu scriu, dar fără ca s-o scriu, mana mea lua un creion și-i rezema vârful de luciul hârtiei.
Începui a simți la tâmpla stângă bătăi scurte și îndesate, tocmai ca și când ar fi fost băgat într-însa un aparat telegrafic.

De-o dată mâna mea se puse într-o mișcare fără astâmpăr.
Vreo cinci secunde cel mult.
Când bratul se opri și creionul căzu dintre degete, mă simții deșteptat dintr-un somn, deși eram sigur că nu adormisem.
Aruncai privirea pe hârtie și citii acolo foarte limpede:

Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu.

Era scris și iscălit cu slova fiicei mele.
Ce să fie?
O va spune aceasta carte”.