Testamentul lui Petru cel Mare sau Rusia şi obsesia Mării Negre

Importanța economică și geostrategică a axei Dunăre-Marea Neagră a trezit, de-a lungul vremii, interesele tuturor statelor din această regiune și a marilor puteri europene, interese care uneori s-au acutizat generând vii dispute, amintește historia.ro. Referindu-se la acest aspect, marele istoric Nicolae Iorga afirma: „Când orientul a pornit spre occident, când răsăritul și-a dat mâna cu apusul, când nordul a vrut să se întâlnească cu sudul, aici s-au întâlnit”. Însa, cu toate eforturile depuse, doar trei imperii au reușit subordonarea totală a litoralului Mării Negre și transformarea acesteia într-un „lac interior”: Imperiul Roman, Imperiul Bizantin și Imperiul Otoman.

FOTO: roncea.ro

O împărăție cât o lume

Profitând de declinul Imperiului Otoman după asediul Vienei din 1683, Petru cel Mare, care fixase principalele linii de forța ale expansionismului țarist (în nord în direcția Mării Baltice, în est în Asia Centrală, dar cu precădere spre apus în regiunea Mării Negre și a Dunării de Jos) inițiază primele acțiuni serioase de creare a unei breșe sigure Imperiului Otoman la Marea Neagră. De aici înainte, prioritatea tuturor țarilor ruși s-a îndreptat spre o singură direcție – cucerirea pe rând a teritoriilor stăpânite de turci și întinderea Imperiului Rus până la Dardanele.

În numele crucii și sub masca luptei pentru apărarea popoarelor ortodoxe supuse Imperiului Otoman, Rusia a întreprins lupta cea seculara împotriva închinătorilor lui Mahomed și la umbra ei a putut sa dezvolte cu deplina îndrăzneală politica sa de cucerire.

Împărăția rusească – afirma poetul național Mihai Eminescu – „nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreaga, care, negăsind în sine nimic de o măreție intensivă, caută mângâierea propriei măriri în dimensiunile mari. Lupta între turci și rusi este o consecință firească a deosebirilor de credințe; dar mai mult decât din aceasta deosebire, luptele au urmat din prisosul de putere omeneasca, ce s-a produs totdeauna în Rusia. Țarul este puternic și nu știe ce sa facă cu puterile de care dispune. Chiar în lăuntrul împărăției sale, nici prin munca pacinica, nici prin lucrare sufletească aceste puteri nu se pot consuma; pentru aceea, ei redau mereu navala în afara – astfel ar trebui sa se mistuiască în lupte interne […]”. „Ei nu sunt poporul plin de îndărătnica mândrie, ce provoacă pe alte popoare la lupta dreapta și întăritoare; sunt poporul ce-și da mereu silința sa dezarmeze pe celelalte popoare, pentru ca apoi sa și le supună. Pentru aceia ocuparea pe cât se poate de îndelungata a tarilor străine este unul dintre semnele deosebitoare ale politicei rusești; e peste putința ca o țară sa fie timp mai îndelungat ocupata de oștiri străine, și mai ales de oștiri ce au în purtatea lor dulceața omorâtoare, fără ca în populația tarii sa nu scadă energia vitala, fără ca ocupația sa nu devie o deprindere și încetul cu încetul o trebuință din ce în ce tot mai viu simțită”.

Refacerea Imperiului Bizantin prin panortodoxie

Nereușita petroviana, prin dezastrul de la Stănilești pe Prut din 1711 a amplificat și îmbogățit în forma, sub aspect teoretic, expansiunea rusa în timpul Ecaterinei cea Mare (1761-1796), care și-a dorit cu insistenta reînvierea Imperiului Bizantin ce avea ca suport ideologic ortodoxia creștină.

Practic apare o noua faza în dezvoltarea Imperiului uzitându-se ideea de moștenire și refacere a Imperiului Bizantin, care ulterior ar fi fost înglobat în Imperiul Rus; bineînțeles, această teorie avea un suport ideologic – ideea panortodoxă. „În drumul ei pe țărmul european spre Bosfor, afara de români, Rusia întâlneste numai slavi. Comunitatea de origine si de religie, dibăcia Rusiei în mânuirea intrigii, în arta de a semăna discordia, de a provoca competitiuni, de a se servi de dihoniile dintre partide, de a face uz când de dezmierdări și de daruri, când de amenințări, nestând la îndoiala pentru a atâta revolte militare și a alcătui societăți secrete, nedându-se înapoi nici de la mijloace și mai drastice, îi permit a se servi de popoarele slave din peninsula balcanica ca de niște auxiliari adesea prețioși. În caz de izbânda a Rusiei, nu încape îndoiala ca ele se vor trezi pe neașteptate și fără a fi fost întrebate, supuse ale țarului drept-credincios, iar până atunci vor fi fost oarbele lui unelte”.

La doi ani de la urcarea pe tronul Rusiei a țarinei Ecaterina a II-a, în anarhia în care căzuse Polonia, Rusia a reușit ușor a face ca prin banii și armatele sale sa fie ales ca rege fostul ei favorit Stanislaus Poniatowsky. Cu toate strigătele de ajutor ale confederaților patrioti, Turcia a rămas nepăsătoare, cu atât mai mult cu cât rusii nu au cruțat deloc banii pentru a face Poarta sa închidă ochii asupra încălcărilor lor. Văzând polonezii ca fără bani nu pot dobândi nimic de la dregătorii turci, au trimis și ei juvaerurile femeilor lor la sultanele din harem opunând astfel corupția corupției și cautând măcar prin acest mijloc extrem sa izbutească în cererile lor.

Țarul își lărgește granițele

Luarea Cracoviei cu asalt de către ruși în ziua de 18 august, a determinat răsturnarea marelui vizir Muhsinsade și înlocuirea lui cu Hamsa Pasa, care a declarat război Rusiei în octombrie 1768. Imediat Rusia a ocupat Moldova și a ordonat „sub amenințarea de mari pedepse a se da pe față toată zahareaua turcească, precum și a se opri exportarea din țară a orice fel de bucate, care ar putea fi de folos armatei rusești, și, în sfârșit, cere de la toată țara ca sa se „aleagă un obraz din clerosul bisericii, și doi din boierii care s-ar socoti, ca sa meargă la luminatele picioare a preaputernicii împărătese să cază și să-i mulțumească pentru mila ce au arătat Maria Sa cu trimiterea oștirilor, cu care i-au scos din jugul robiei””.
Apoi trupele rusești au trecut în Țara Românească, de unde, pentru ca au fost bine primite, l-au luat pe domnitorul Grigore Ghica și l-au dus la Petersburg „cu toate onorurile”. „Împărăteasa îi dăruiește o tabatieră împodobită cu briante și primește pe fiul sau în corpul cadeților; apoi ea da lui Ghica și deputaților munteni o suma de bani pentru călătorie și, în sfârșit, însărcinează pe acela a merge la armata spre a începe negocierile cu turcii și a cerca ce ar fi dispuși să conceadă Rusiei pentru încheierea păcii”.

Între timp au loc primele două împărțiri ale Poloniei (1772 și 1773) la care Rusia, în pofta ei nebună de cucerire și de sugrumare a unei națiuni conștiente și civilizate, a luat parte alături de Austria și Prusia. Mulțumită de succesul său în Polonia, Rusia, obosită de război, a încheiat pacea cu Turcia, la Kuciuk-Kainargi (1774), în urma căreia a obținut întregul teritoriu dintre Nistru și Bug. Prin dreptul pe care și l-au rezervat rușii „de a vorbi în favoarea Principatelor”, s-a îngăduit amestecul Rusiei în treburile interne ale țărilor noastre. Tot acum rușii au obținut eliberarea tătarilor din Crimeea de sub supremația Porții.

Continuarea aici.

Comenteaza si tu