Mirel Bănică, cercetător în domeniul antropologiei religiei: ”Nu întâmplător pelerinajele au venit acum. Răspund unei nevoi de miracol în viaţa oamenilor. Răspund unei nevoi de sens”

Pentru România acestor ani, pelerinajele sunt esenţiale pentru înţelegerea ei şi sunt un răspuns al societăţii noastre la schimbările profunde, brutale, de după ’90. Nu întâmplător pelerinajele au venit acum. Răspund unei nevoi de miracol în viaţa oamenilor. Răspund unei nevoi de sens. Societatea noastră nu mai dă sens existenţei cotidiene. – Mirel Bănică

627x0

FOTO: adevarul.ro

Reporterii „Weekend Adevărul“ (n.r. W.A.) au discutat cu Mirel Bănică (44 de ani) (foto), autorul volumului „Nevoia de miracol: Fenomenul pelerinajelor în România contemporană“, despre frenezia naţională care s-a născut în jurul moaştelor Sfintei Parascheva. Mirel Bănică a văzut multe în ultimii ani, de când participă cu religiozitate la diversele pelerinaje de pe cuprinsul ţării: şi la Iaşi, şi la Bucureşti, şi la Prislop, şi la Nicula. Aşadar, vorbeşte din dubla sa postură – de pelerin experimentat şi de cercetător cu ochi agil – şi conturează un tablou complex, cu tuşe subţiri, din interior, al celui mai mare eveniment religios al lunii octombrie.

W.A.: Domnule Bănică, în pelerinaje se merge o singură dată în viaţă sau este mai degrabă o activitate ritualică, cu un anumit grad de dependenţă?

Mirel Bănică: Pelerinajul e ca zborul cu avionul: unii zboară o viaţă întreagă şi spun ce bine şi rapid este, iar alţii se urcă o singură dată în avion, sunt zgâlţâiţi zdravăn la 10.000 de metri altitudine, apoi jură că nu mai pun niciodată piciorul într-un avion. Cred că ştim cu toţii cazuri de genul acesta. Sunt oameni care merg în pelerinaj şi prind gustul, le place atmosfera, socializarea, le place chiar mâncarea, cu toate că presa ridiculizează de foarte multe ori acest aspect al hranei rituale. Puţini oameni se duc de capul lor la pelerinaje, e un act ritual care se învaţă. Unora le place şi continuă să se ducă toată viaţa lor. Altora – nu, spun că nu li se potriveşte. Un lucru care ar trebui ştiut, am subliniat asta în cartea „Nevoia de Miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană “ (Polirom, 2014): pelerinajele din lumea creştină sunt acte oarecum separate de Biserică. Adică „pelerin“ nu este egal întotdeauna cu „credincios caricatural şi habotnic“. Sunt oameni care participă adesea la pelerinaje, dar nu merg prea des la biserică. Dar nici cei care merg des la Biserică nu sunt caricaturali… Vedeţi ce greu este?

W.A: Am putea spune că pelerinajul la Sfânta Parascheva nu ar avea, totuşi, aceeaşi amploare dacă nu ar fi completat de sărbători laice, cum sunt Sărbătorile Iaşiului?

Mirel Bănică: Nu, Sărbătorile Iaşiului sunt de dată destul de recentă, durează de 25 de ani. Pelerinajul e un fenomen universal, vechi cât creştinismul. E unul dintre stâlpii practicii religioase. Pelerinaje există şi în Islam, în India hindusă, în lumea catolică, există pelerinaje în forme sublimate chiar şi la protestanţi. Sărbătorile Iaşiului sunt, într-adevăr, legate de pelerinaj, prin dimensiune turistică. Eu cred că pelerinajul de la Iaşi contribuie la PR-ul acestui oraş, reface în exterior imaginea sa. Iaşiul s-a schimbat spectaculos în ultima vreme – priviţi doar zona pietonală şi cea a Catedralei Mitropolitane, o minune restaurată recent, acolo unde oamenii se pot plimba liber. Ce nevoie este de astfel de zone pietonale şi la Bucureşti!

„Satul românesc moare“

W.A.: Când aţi început să mergeţi în pelerinaj, aveaţi intenţia să faceţi o cercetare academică. Dar aţi revenit dintr-o nevoie personală?

Mirel Bănică: Într-adevăr, am pornit la început în pelerinaje foarte sceptic. Nu ştiam ce mă aşteaptă. Eram chiar puţin speriat de amploarea fenomenului. Dar subiectul m-a cucerit, pentru că dincolo de stereotipurile pe care le vehiculează mass-media, dincolo de ironia asta subţire sau mai grosieră, de baba de care râdem, cea care se împiedică şi „pupă moaşte“, dincolo de toate acestea, am descoperit în pelerinaje o imagine fără fard a unei Românii adevărate.

W.A.: Aţi găsit România simplă, profundă?

Mirel Bănică: Nu neapărat simplă, pentru că pelerinajele ca agregate sociale sunt foarte sofisticate, dar am dat peste o formidabilă radiografie a României. În pelerinaje îţi dai seama de schimbările sociale profunde care s-au întâmplat în ţara asta în ultimii 20-25 de ani. Îţi dai seama de suferinţele pe care le are această ţară, cum ar fi starea precară de sănătate, îmbătrânirea satelor, depopularea prin migraţie etc..

W.A.: Cum?

Mirel Bănică: Sunt din ce în ce mai puţini pelerini de la sate, dintr-un motiv foarte simplu: satul românesc moare. Iar pelerinii de tip nou, cei care vin de la oraş, au un alt tip de comportament religios. Par mai superficiali, mai grăbiţi, nu mai au răbdarea ţăranului de altădată. Nu că aş idealiza acum ţăranul român. Dar pelerinajul se schimbă aşa cum se schimbă şi România. Am citit un studiu al unor cercetătoare din Franţa venite prin anii ’90 la Iaşi. Acolo este menţionat faptul că atunci când seara era friguroasă, ţăranii prezenţi la pelerinaj aprindeau focuri mici pe străzile din jurul Mitropoliei – un lucru de neimaginat în ziua de astăzi, dar confirmat şi mie de „vechii“ pelerini.

W.A.: Cine sunt şi ce caută pelerinii Care este rolul pelerinajului? Pentru ce merg oamenii acolo?

Mirel Bănică: E foate greu să ştii ce gândesc cu adevărat oamenii care vin în pelerinaj. Şi o spun ca un om care, fără a face un merit din asta, a trecut prin zeci de pelerinaje şi a stat sute de ore la rând. Nu ştii de ce vin, pentru că nu poţi pătrunde în abisul sufletului. Unii au motivaţii spirituale profunde, sunt credincioşi practicanţi, simt pelerinajul în fiecare fibră a corpului, iar pelerinajul face parte din acea paletă de ritualuri pe care ei trebuie să le îndeplinească pentru a fi buni creştini. Alţii vin din scopuri pur turistice – pentru că întotdeauna pelerinajul a fost asociat cu turismul. Alţii vin ca formă de socializare, ceea ce eu numesc „pelerinii de la scara B“. „Dacă doamna Popescu şi doamna Ionescu merg la Iaşi, de ce nu am merge şi noi, fetelor?“ Iar „fetele“ au undeva la 65-70 de ani. Sau pentru că „Primarul dă Autocarul“. Dar, odată ce oamenii au ajuns la Iaşi lucrurile încep să intre într-o altă logică. Toţi devin pelerini. Sunt şi oameni care au grave probleme de sănătate, pentru care niciun tratament nu mai merge, sau care au suferit evenimente traumatizante. Au nevoie de miracol, dar acesta nu vine la comandă, din păcate. Tocmai pe aceşti oameni, mass-media din România îi ignoră. Ei ar trebui trataţi cu mai mult respect.

W.A.: Dincolo de toate aceste categorii, aţi întâlnit şi persoane care veneau doar pentru a bifa prezenţa?

Mirel Bănică: Da, evident. Aceştia ar fi ceea ce eu numesc „pelerinii-maratonişti“. Ei trebuie să meargă la cât mai multe pelerinaje pe an şi fac lucrul acesta dintr-un motiv relativ simplu. Întotdeauna a existat şi un orgoliu al pelerinului. Hagialâcul, hagiul, cum se spunea pe vremuri. Poate de aici vine şi plăcerea oamenilor de a fi supuşi imaginii televizate. De multe ori media se preface că discută cu pelerinii, dar imaginea lor este complet distorsionată şi falsă după aceea. Masa pelerinilor e văzută ca o gloată care se înghesuie spre racle cu un scop destul de imprecis, cu gură unsă de sarmale. Ei bine, pelerinii ştiu bine că televiziunea le deformează imaginea, în general, şi cu toate acestea, acceptă prezenţa ei. Răspunsul l-am aflat la Mănăstirea Nicula şi, parţial, la Prislop. Pelerinul vrea să arate că a fost acolo, că a îndurat frigul şi foamea. Spre deosebire de pelerinajele catolice unde poţi obţine certificate dacă doreşti, la noi, singura dovadă că „am fost acolo“ devine afirmaţia familiei sau vecinilor: „Te-am văzut la televizor, la ştiri!“.

W.A.: Aţi observat şi oameni care poate că ies din peisajul-clişeu al pelerinajului? Poate un corporatist, poate un punker?

Mirel Bănică: Da, spre surprinderea mea – la început, pentru că acum nu mai sunt surprins deloc – am întâlnit şi mulţi tineri în jurul a 30 de ani, în general femei. Se vede că lucrează în corporaţii, sunt doctori, au profesiuni liberale etc. Aceşti pelerini sunt diferiţi, au un comportament şi gesturi studiate, clare. Sunt îmbrăcaţi aparte, funcţional, de parcă ar cuceri Vârful Moldoveanu! În goretex (n.r. – material special impermeabil), cu bocanci, cu rucsăcei cool. Discursul lor este unul bricolat, jumătate religios, jumătate „energie“ şi dezvoltare personală. Mă opresc aici, nu doresc să generalizez şi nu am studiat în mod deosebit acest aspect.

Continuarea aici. 

Comenteaza si tu