Legiunea militară română a fost singura spaimă a bolșevicilor din Siberia, între anii 1918 – 1920

Lumea nu cunoaște o epopee a ostașilor români transilvăneni, care au dezertat din armata austro-ungară, când România a intrat în războiul de eliberare a Ardealului din 1916. Voluntarii ardeleni au fost preluați de armata țaristă și integrați în Armata Regală română. Alți voluntari au preferat după ”trădarea” păcii de la București din mai 1918, sub patronajul germanofilului Alexandru Marghiloman, să se implice în luptele cu bolșevicii din Rusia cuprinsă de revoluție. ”O Anabasis românească”, aşa a denumit istoricul român Constantin Kiriţescu această campanie fără egal în istoria militară românească. Paradoxal, despre eroismul unei legiuni românești care a stăpânit Siberia, între 1918 – 1920, s-a scris extrem de puțin. Sursele sunt doar memoriile unor foști ofițeri implicați în lupte ca sublocotenentul Simion Ghișa sau ofițerul Elie Bufnea. Istoricul Cristian Negrea a scris un amplu material științific despre eroismul de legendă al corpului militarilor români, pe care bolșevicii l-au botezat „Dikaia divizia”, adică divizia sălbatică. Numele oficial a fost Corpul voluntarilor români din Siberia sau Legiunea română de vânători transilvăneni-bucovineni din Siberia, după numele strămoşilor romani și a luptat sub comanda Corpului Militar Cehoslovac, care cuprindea trei divizii care în 1918/1919 a fost vârful de lance împotriva bolșevismului până ce s-au retras prin Vladivostok către casă și pactizând cu bolșevicii, lăsându-i pe români în ariergardă, ce au repurtat strălucite victorii de au uimit lumea. Ardeleanul din Apuseni, Simion Ghişa, ne-a lăsat o excelentă carte de memorii ”Luptele românilor cu bolşevicii în Siberia, 1918” apărută în 1930, în care se evidențiază o istorie eroică puțin cunoscută astăzi.

clip_image-004colonel

FOTO: napocanews.ro

Revoluţia democrată din martie 1917 şi instalarea guvernului social-democratului Kerenski a ajutat formarea primului corp de voluntari transilvăneni şi bucovineni, dar odată ce bolșevicii sprijiniți de germani și austrieci au preluat puterea, iar în Ucraina s-a instalat un guvern marionetă a Berlinului, românii ardeleni și bucovineni s-au înrolat în armata aliaților coordonată de misiunea militară franceză. Simion Ghișa cu alți camarazi străbate toată Ucraina și zona Volgăi, căzând de câteva ori prizonier la bolșevici. Cu greu ajunge la Celiabinsk unde se înrolează în legiunea românească, subordonată francezilor. E interesant de observat că toată floarea tineretului și intelectualității Rusiei erau de partea albgardiștilor. La bolșevici treceau doar tâlharii și minoritarii, care impuneau un regim al terorii. Orașele eliberate de albgardiști sau cazaci erau oaze de normalitate. Populația rusă îi aștepta cu flori și alimente, precum și cu cruci sau multă speranță, pe eliberatorii români, cehi, francezi sau sârbi. Când erau reocupate de bolșevici, comitetele revoluționare formate din chirchizi, turkmeni, gruzini, evrei sau chinezi executau sălbatic populația civilă. Chinezii erau folosiți de comisarii bolșevici ca și călăi, executând cu barda pe rușii care mergeau la moarte cântând cântece patriotice sau religioase. Rușii erau uciși de bolșevici ca și mieii, multe vieți încheindu-se mucenicește cu rugăciuni către Hristos. Rusia bolşevică încheiase pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale, pentru a fi liberi să-i înfrângă pe albgardiști. Toată Rusia sudică și Siberia era cu opoziția albgardistă, cu sotniile căzăciști, dar bolșevicii finanțați de nemți și băncile americane au reușit să înfrângă rezistența rusă creștină. Cristian Negrea surprinde lupta românilor din Siberia într-un interesant articol: „Ideea aliaţilor era trecerea tuturor voluntarilor, de toate naţionalităţile, pe frontul francez, la fel cum s-a reuşit în 1917 trecerea a 1800 de voluntari cehoslovaci prin portul Arhangelsk. Dar Lenin se opunea categoric, la cererea germanilor. Aşa că o nouă idee se înfiripa, cea de reconstituire a frontului oriental din armatele ruşilor albi la care să se adauge şi contingentele naţionale ale voluntarilor, după ce ruşii albi îi vor învinge pe bolşevicii care trădaseră cauza aliată, mai mult, pactizaseră cu austro-germanii oferindu-le accesul la grânarul ucrainean şi la rezervele de minereuri ruseşti. Voluntarii români s-au organizat cum au putut, beneficiind de suport din punct de vedere al subzistenţei şi aprovizionării de la corpul cehoslovac, mult mai bine dotat şi aprovizionat. Românii îşi organizează primele două regimente, „Horia” şi „Alba-Iulia”, bine înzestrate, inclusiv cu câte un tren blindat fiecare, şi au început organizarea celui de-al treilea regiment, „Mărăşeşti”. Comandant militar al corpului este numit colonelul ceh Kadletz, dar se aflau în subordinea Consiliului Naţional Român (constituit la 3 august 1918) condus de Voicu Niţescu. Motivul pentru care un colonel ceh a fost numit la comanda corpului românesc nu trebuie să ne mire. În primul rând, corpul român depindea din punct de vedere al aprovizionării de cel cehoslovac, mult mai bine organizat şi mai numeros, datorită demersurilor lui Masaryk şi trecerii acestuia pe lângă autorităţile ruseşti antibolşevice din regiune şi sprijinului direct al misiunilor aliate din Siberia, dar şi a sprijinului de care s-a bucurat în trecut în rândul autorităţilor ţariste şi mai apoi a celor ale lui Kerenski. Românii se adunau tot mai mulţi în punctele de concentrare de la Samara, Celeabinsk, Irkutsk şi Vladivostok. Îşi formează regimentele independente, sub steag naţional, şi intră în misiune. Încă de când erau parte a corpului ceh, românii voluntari au luat parte la primele lupte împotriva bolşevicilor. Acum, ca şi corp naţional şi independent, li se dau misiuni specifice, iar cea mai mare răspundere era paza căii ferate a transsiberianului, artera de care depindea existenţa armatelor naţionale şi a celei populare a ruşilor albi din Siberia. Voluntarii români cu sediul la Kinel sunt poziţionaţi până aproape de Ufa, şi resping prin luptă atacurile bolşevice. În apropiere de Ufa, un atac puternic bolşevic reuşeşte să rupă legătura pe calea ferată dintre frontul de pe Volga şi cel interior, dar după o zi de luptă, beneficiind şi de ajutorul unui corp cehoslovac, legătura este refăcută. Unităţi româneşti sunt trimise în urmărirea bandelor bolşevice în pădurile din împrejurimi pe care le risipesc, punându-le în imposibilitatea de a mai ataca calea ferată. La Celiabinsk, trupa cea mai puternică şi mai bine organizată este cea românească. Treptat, în paza şi stăpânirea lor intră întreg oraşul. Fabrica de oţel, depozitele militare, administraţia financiară, gara, podurile de cale ferată, clădirile publice, lagărul de prizonieri, toate sunt păzite şi apărate de români. Chiar şi clădirea în care se află statul major rus este păzită de voluntari români. Instrucţia recruţilor ruşi se face de către români, la fel şi străzile oraşului sunt patrulate zi şi noapte de voluntarii români. Doar garnizoana Celiabinskului este rusească, pe motiv de orgoliu, deoarece aici este instalat comandamentul suprem al armatelor naţionale. Dar practic întreaga forţă militară este în mâna voluntarilor români. Necesitatea apărării Transsiberianului a făcut ca românii să-şi extindă mai mult raza de acţiune, cuprinzând în stăpânirea lor şi oraşele Kurgan şi Petropavlosk, în răspunderea lor revenind 700 de verste (aproape 1200 de kilometri) din calea ferată transsiberiană. Comandanţi (primari) ai celor două oraşe sunt numiţi locotenent doctor I. Sabo (pentru Kurgan), iar pentru Petropavlosk locotenent Cornel Vaida, cu puteri discreţionare. Impresionat de disciplina şi combativitatea voluntarilor români, comandantul brigăzii ruse spunea: dacă Rusia ar dispune numai de două divizii româneşti, acestea ar valora mai mult decât douăzeci de divizii ruse şi regimul bolşevic ar aparţine deja istoriei”.

646x404-5-480x300

FOTO: napocanews.ro

Simion Ghișa ne-a lăsat amintiri memorabile despre Irkutsk sau Omsk, capitalele Siberiei ”albe”, unde încă funcționau teatrele, iar magazinele erau bine aprovizionate. Rușii susțineau forța militară aliată internațională împotriva bolșevicilor. Albii au pierdut lupta cu bolșevicii doar pentru că au fost trădați de cehi, iar forța expediționară americană prefera să meargă la cinematograf decât să lupte împotriva bolșevicilor. Rușii i-au iubit și apreciat pe cei 4000 de ostași români din Siberia care au apărat Transsiberianul pe o porțiune de 1000 kilometri. Un pluton de ostași români bătea un batalion de bolșevici. Partizanii bolșevici prinși de români erau spânzurați de stâlpii de telegrafi pe toată linia Transsiberianului controlată de ardeleni. Oferim câteva extrase din jurnalul de operaţii păstrat şi predat de către locotenentul Elie Bufnea la Muzeului Naţional al Unirii Alba Iulia şi apărute în premieră anul trecut într-un album intitulat „Corpul Voluntarilor Români din Siberia 1919, septembrie, 23, la ora 14.30 a sosit în Taişet detaşamentul sub conducerea lt. Moga, care a fost plecat în 10 septembrie în expediţie. După cum raportează lt. Moga… în 14 septembrie detaşamentul se împarte în două companii şi jumătate, 2 mitraliere, 3 cazaci pleacă din Buzicanovo prin satul Klinci, Djoghin, la Tremina, o jumătate de companie, 1 puşcă mitralieră, 3 cazaci, pleacă din Buzicanovo prin satul Klinci, Lagaşet la Cernigaşet. În 15 septembrie 1919 detaşamentul din Cernigaşet, prin satul Cercet soseşte la Tremina la orele 12. Aici s-au primit ştiri că bolşevicii sunt în două grupe, una sub conducerea lui Bici, iar a doua sub conducerea lui Gruzin… Auzindu-se în Cercet că conducătorul bolşevicilor Bici, în zilele de 15 – 16 sept. s-a aflat în sat după vite, producte şi oameni, şi se spunea că el este ascuns în apropierea satului Cercet s-au trimis din Cercet în toate direcţiile mai multe grupe. Patrula ofiţerească, la care s-a cerut şi sublocotenentul Roşca, a fost prins pe conducătorul Bici la hutarul Pepel. Patrula s-a reîntors cu el la Cercet. Pe drum însă patrula aceasta cu Bici a fost atacată de o grupă de 20-25 de bolşevici, care trăgând salve a împuşcat pe soldatul Ciocală Svetazar şi vânătorul Bota Petru, ambii de la compania de mitraliere, iar răniţi au fost de partea noastră sublocotenentul Roşca Alexandru şi vânătorul Epureş Ioan, de la compania de mitraliere. Într-aceasta Bici le-a fost scăpat, însă ajutorul de 2 plutoane care le-a sosit la timp din Cercet, l-a prins iarăşi şi apoi toţi se întorc la Cercet, după ce bolşevicii au fost împrăştiaţi. În 19 septembrie 1919, întreg detaşamentul la oarele 6 dimineaţa a plecat din Cercet la Tremina, unde a fost cantonament, iar la oarele 17 s-au înmormântat morţii noştri, vânătorul Bota Petru şi vânătorul Ciocală Svetazar. În 20 sept.1919, la oarele 6 dimineaţa întreg detaşamentul pleacă spre Buziranovo, puţin înaintea satului Klinci, detaşamentul este atacat de banda roşilor de sub conducerea lui Savinovski Ivan, care însuşi cade mort, iar banda lui e împrăştiată. Din partea roşilor 8 morţi şi mai mulţi răniţi. De la noi e rănit uşor vânătorul Ianuţescu din compania a 2-a, după aceea detaşamentul soseşte la Buzikanovo unde cantonează…”

Albgardiștii au pierdut luptele și pentru că erau rivalități între generalii țariști ruși. Celebrul Denikin de pe Volga nu dorea ca amiralul Kolceak de la Omsk să-i bată pe bolșevici și să ajungă înaintea lui la Moscova, deci nu l-a ajutat când a fost încolțit de bolșevici cu o cotraofensivă, Kolceak a fost asasinat cu voia misiunii militare franceze care l-a predat oamenilor Moscovei. Pe de altă parte, atamanul Semionov plătit de japonezi îl ura de moarte pe Kolceak și dorea o republică siberiană autonomă. Lipsa unității de acțiune a albilor și orgoliilor, completată de trădarea forțelor occidentale a dus la pierderea războiului cu bolșevicii. Românii s-au acoperit de glorie în bătăliile din Siberia, de la Șeragul și Kuitun. Propaganda bolșevică nu a prins nici măcar la un singur solddat român din cei 4000 de voluntari, față de cei ai rușilor albi, cehilor, sârbilor sau letonilor. Românii credeau în Hristos și au jurat credință Regelui Ferdinand. Istoricul Cristian Negrea a surprins eroismul românilor: ”Corpul român deţinea spre pază sectorul Reşoti – Taişet – Zamzor – Suetiha – Razgon, având în linie două batalioane, Horia şi Mărăşeşti, o companie de pionieri, un escadron de lăncieri (cavalerişti), o companie de stat major şi două trenuri blindate, cam 3000 de baionete. La Irkutzk staţiona un batalion de rezervă şi centrul de triere pentru voluntari. Întrebarea persistă de ce românilor li s-a dat doar un sector intern, dar răspunsul apare chiar în documentele comandamentului cehoslovac, care menţionează că românii au fost până acum trupa pe care s-a putut conta cu încredere în cazul menţinerii sau restabilirii ordinii interne împotriva partizanilor sau potenţialelor revolte din oraşele de garnizoană. Disciplina lor era admirată de localnici, care ezitau să se alăture unei revolte provocate de agitatori bolşevici în oraşele de garnizoană româneşti. Voicu Niţescu, comandantul român al corpului, menţionează astfel de cazuri, când zvonurile unei revolte iminente ajungeau la ei, românii instalau mitralierele în punctele cruciale şi ieşeau în patrule numeroase prin oraş, în pas cadenţat, zi şi noapte, şi lucrurile se linişteau de la sine. Iar acum, Armata Roşie se apropia de corpul românesc rămas în ariergardă. La sfârşitul lui ianuarie 1920, trenul blindat „Mărăşeşti” românesc şi „Kurganetz” cehoslovac, cedat românilor, sunt în gara Şeragul, împreună cu batalionul românesc „Mărăşeşti”, escadronul de lăncieri un detaşament din compania de pionieri. Restul se află mai la răsărit, la Kuitun. La sudul căii ferate sunt mici avanposturi, două companii mai la vest, pe calea ferată şi o alta pe direcţia nord-estică a gării, pe o cărare ce leagă Şeragul cu şoseaua. La nord de gară, în satul Traktovaia, un batalion cehoslovac. Poziţiile sunt întărite de imensele troiene de zăpadă greu de trecut. Spre Şeragul avansează diviziile 27 şi 30 din armata a 5-a bolşevică, fiecare cu câte 9 batalioane de infanterie, trei escadroane de cavalerie şi ceva artilerie. Mai au un batalion de cale ferată şi două trenuri blindate. Avangarda e formată din două regimente de câte trei batalioane fiecare, trei escadroane de cavalerie şi cele două trenuri blindate, aproximativ 3000 de combatanţi. La 3 februarie 1920, avangarda bolşevică ajunge cu capul coloanei la halta Azei, câţiva kilometri de Şeragul. Plutonierul Rus Crăciun este trimis în recunoaştere în pădure în fruntea unei patrule de călăreţi din escadronul de lăncieri, pentru a supraveghea halta. Instalează un post de observaţie, dar decide să continue recunoaşterea în fruntea a 11 lăncieri. Se împotmolesc în troiene şi sunt surprinşi de bolşevici. Patru dintre ei cad în luptă, restul sunt luaţi prizonieri şi torturaţi pentru a da informaţii despre efectivele şi dispunerea românilor. Plutonierul Rus Crăciun şi camarazii săi refuză să vorbească şi sunt spintecaţi de baionete. Primele jertfe ale românilor în lupta cu armata roşie regulată vor fi în curând răzbunate. Se lasă noaptea de 3 spre 4 februarie 1920 peste gara Şeragul. Majoritatea soldaţilor se adăpostesc în vagoanele trenurilor blindate pentru a se încălzi şi proteja de muşcătura gerului pe lângă sobele de tinichea. Într-unul dintre vagoane, sergentul Hodiş tărăgăna din fluier un cântec din Bihor, când primele gloanţe încep să şuiere. Santinela de lângă vagon, Alexandru Hopşitar, cade fulgerat. Bolşevicii s-au strecurat în cursul nopţii pe şosea până la satul Traktovaia, de unde cehoslovacii s-au retras fără să-i anunţe pe români, descoperindu-le flancul drept şi îi atacă pe români prin surprindere, siguri de victorie. Dar românii reacţionează rapid. Coboară de-a valma din vagoane, de la căldura relativă a sobelor de tinichea, împrăştiindu-se în lanţuri de trăgători, sub comanda autoritară a ofiţerilor. Grindini de gloanţe se întretaie deasupra troienelor îngheţate. Trăgătorii români formează un semicerc de fier şi foc în faţa inamicului. „Când de pe linia avanposturilor se auzi repetat: Pe ei, feciori!…, linia voluntarilor se ridică în strigăte nebune şi năvăli înainte. Mâinile s-au ferecat pe arme şi omul cu baioneta sunt dintr-o bucată. (…) … voluntarii trec totuşi nestăviliţi înainte peste linia de unde îi împroşcase focul şi plumbul. Pete mari de sânge murdăresc albul zăpezii alături de cadavre aproape îngheţate, iar drumul de retragere al inamicului e semănat cu arme şi cu luptători bolşevici muribunzi.” (Elie Bufnea – Cruciaţi, tirani şi bandiţi). Ordin de zi pe unitate: „Neluând în seamă situaţia foarte complicată care s-a creat prin faptul că o unitate aliată fără prevenire a părăsit poziţia de pe flancul drept al ordinii de luptă (reg 12 cehoslovac) în acţiuni de noapte, unităţile de mai sus şi-au îndeplinit tema de luptă dată lor, ireproşabil şi cauzând bolşevicilor pierderi foarte serioase, în deplină ordine s-au întors în eşaloane, la gara Kuitun, unde din nou au avut parte de luptă.” Într-adevăr, lupta a continuat la Kuitun, prin poienile din taigaua de la sud de calea ferată şi de-a lungul acesteia, iar aici au intrat în acţiune tunurile şi mitralierele de pe trenurile blindate „Horia”, „Mărăşeşti” şi „Kurganetz”. După respingerea cu pierderi grele a bolşevicilor, românii aruncă în aer uzina de apă, cantoanele, semafoarele, calea ferată pe o distanţă apreciabilă, incendiază sutele de vagoane părăsite, apoi se retrag spre est după o victorie deplină. În ziua următoare, un grup de bolşevici încearcă să se apropie fluturând steaguri albe. Sunt goniţi cu mitralierele, dar insistă, trimiţând doi delegaţi pentru armistiţiu. Colonelul Kadletz, un ceh ajuns prin forţa împrejurărilor să comande câteva mii de soldaţi români, a ajuns mai român decât mulţi alţi români. Delegaţilor bolşevici care cereau armistiţiu, le-a răspuns ferm: „Legiunea Română de Voluntari Transilvăneni – Bucovineni este parte integrantă a armatei regale române, cu care după câte ştim, sunteţi în stare de război. În această situaţie, noi, aici în Siberia, nu înţelegem să încheiem cu dvs nici un fel de armistiţiu, pentru că nu vrem să jignim trupele româneşti care luptă pe linia Nistrului! Adresaţi-vă pentru armistiţiu cehoslovacilor!” Şi i-a expediat la Statul Major Cehoslovac al diviziei a III-a, singura rămasă mai în urmă, în gara Zima. Armistiţiul se încheie şi prevede o distanţă minimă de 50 de kilometri între voluntarii care se retrag şi bolşevicii care avansează, iar voluntarii se vor abţine de la distrugeri asupra căii ferate. La vreme aceea, generalul Janin, comandantul suprem al trupelor aliate din Siberia, telegrafia să întrebe dacă mai există trupele române!Cum era firesc, voluntarii români au fost păstraţi în ariergardă până la sosirea în Transbaikalia, de acolo la Vladivostok. Era normal, realizaseră ceea ce nu au reuşit 35000 de cehoslovaci, 10000 de polonezi sau alte trupe. Trei mii de români au respins două divizii bolşevice silindu-le să ceară armistiţiu, câştigând astfel calea liberă pentru întreg corpul de voluntari aliat, precum şi respectul tuturor aliaţilor, chiar şi pe cel al inamicilor” (Luptătorii români din Siberia, 2 august 2011, Blogul lui Cristian Negrea).

Legiunea Românească se retrage, prin Vladivostok cu vapoarele puse la dispoziție de aliați, în țară, după ce au distrus trenurile blindate ”Horia” și ”Mărășești”. Șeful Misiunii românești maiorul V. Cădere îi așteaptă și le promite că patria le va fi recunoscătoare pentru eroismul lor. Când ajung la Constanța, voluntarii ardeleni sărută pământul țării. Regele Ferdinand le ține un discurs frumos și le spune să facă cereri de a se înscrie în armata română. Simion Ghișa e încadrat la o unitate din Basarabia, el pierduse gradul de ofițer în urma certurilor cu cehii și albii din Siberia. Încearcă să obțină la ministerul de război din București o audiență la ministru să se reabiliteze. Nu e primit, liberalii aveau alte preocupări, nu să le dea satisfacție eroilor români ardeleni din Siberia. Deși sublocotenentul Simion Ghișa a primit de la misiunea aliată franceză gradul de locotenent, are surpriza ca ministerul de război să nu-l recunoască și să dea înapoi solda aferentă gradului în valoare de 10.000 lei. După circa un an de zile în 1921 e dat afară din armata română, ca să aibă locuri călduțe pilele de cafenea ale guvernanților liberali de la București. Simion Ghișa demoralizat se reîntoarce în Munții Apuseni la brad ca simplu țăran. Nu le spune părinților, moți din Munții Apuseni că recunoștința statului român că lupta pentru unire și libertate împotriva bolșevicilor a fost răsplătită cu demobilizarea și uitarea.


Sursa: napocanews – Ionuț Țene

Comenteaza si tu