Despre ”uzina de exterminare de la canalul Dunăre – Marea Neagră”. Martiri si tortionari

La ”Canal” a fost o adevărată uzină de exterminare. 100.000 de oameni, în mare majoritate deţinuţi politici, au fost concentraţi pe cel mai mare şantier comunist. Condiţiile inumane şi regimul de teroare au dus la moartea a aproape o mie de oameni. Florian Cormoş Liviu Borcea, Augustin Albon, Ştefan Georgescu sau Marin Constantinescu sunt doar câteva din numele comandanţilor pe mandatul cărora sute de deţinuţi poltici au murit în urma torturilor.

4545

FOTO: cuvântul-ortodox.ro

Florian Cormoş, torţionarul acuzat acum de crime oribile nu este singurul comandant care a activat în cadrul lagărelor de muncă forţată de la Canalul Dunărea – Marea Neagră. Liviu Borcea, Augustin Albon, Ştefan Georgescusau Marin Constantinescu sunt doar câteva din numele comandanţilor în mandatul cărora sute de deţinuţi politici au murit în urma torturilor. La Canal, despre care deţinuţii politici care au supravieţuit spun că a fost o adevărată uzină de exterminare, au muncit peste 100.000 de româniNumărul morţilor nu este nici acum stabilit definitiv: certificatele de deces consultate în ultima perioadă arată că acolo au murit peste 800 de deţinuţi. O anchetă a Securităţii din anii `60 spune însă că peste 1000 de decese nu au fost înregistrate în nici un fel de documente.

Canalul Dunăre-Marea Neagră împlineşte în acest an pe 26 mai, 30 de ani de la inaugurare. Au trecut însă 65 de ani de când au început lucrările. Statisticile istorice arată că pe şantierul canalului au muncit în total peste 100.000 de oameni. În perioada 1949 – 1955, ”Canalul” a fost construit cu deţinuţi dintre care mulţi închişi sau ”internaţi administrativ” politici. Internarea administrativă în epoca comunistă era o formă de reţinere care însă dura şase luni sau chiar mai mult. Adică deţinuţii politici erau închişi fără să apară în faţa vreunui magistrat şi în urma unei anchete sumare.

În documentele comuniştilor pe toată lungimea canalului care se întindea de la Cernavodă până la Capul Midia existau colonii de muncă, în realitate ele fiind lagăre de muncă unde mulţi deţinuţi politici şi-au pierdut viaţa. În noiembrie 1952, deţinuţii reprezentau 82,5% din forţa de muncă de la Canal, adică, 20.768 de persoane.

Câţi deţinuţi au murit

Potrivit IICCMER, în urma cercetării registrelor de stare civilă, un fost deţinut politc a extras un număr de 844 de certificate de deces ale deţinuţilor de la Canal: 23 în 1950; 35 în 1951; 305 în 1952; 481 în 1953. O anchetă a Securităţii din 1967 cu privire la decedaţii de la Canal arată că pentru 1.034 de decese nu s-au întocmit niciun fel de acte şi nu au fost trecute în registrul de stare civilă. Conform aceluiaşi raport, în ianuarie 1953 muriseră 133 de deţinuţi. Numai în cazul lui Florian Cormoş ancheta comuniştilor a contabilizat peste 140 de morţi, iar arhivele cercetate de IICCMER arată că au fost inregistrate oficial 115 decese.

Potrivit documentelor şi testimonialelor, istoricii au identificat următoarele lagăre de muncă forţată:

• Columbia (Cernavodă – unde a activat şi torţionarul Florian Cormoş) aici numărul deţinuţilor a fluctuat între 1200 şi 8000 de indivizi;
• Saligny 2000 – 8000 de deţinuţi la un momendat fiind colonie exclusivă de femei;
• Kilometrul 5 – aproximativ 2000 de deţinuţi;
• Kilometrul 31 – 1500 de deţinuţi;
• Poarta Albă – 10.000 – 12.000 de deţinuţi,
• Galeş – 3000 deţinuţi;
• Noua Culme – 2000 – 7500 deţinuţi;
• Taşalu cu un efectiv de 1500 deţinuţi,
• Peninsula (Valea Neagră) 6000 – 8500 deţinuţi;
• Capul Midia 500- 2500 deţinuţi (Sursa: Dicţionarul Penitenciarelor din România Comunistă).
• Pe lângă acestea mai erau două lagăre speciale: Eforie (300 de deţinuţi) şi Constanţa (Stadion, 400 de deţinuţi) şi lagăre auxiliare: Seimeni, Saligny, Medgidia, Basarabi sau Năvodari.


Despre condiţiile dintr-un lagăr de muncă de la ”Canal” vorbeşte istoricul Şerban Papacostea, membru corespondent al Academiei Române. La 85 de ani îşi aminteşte perfect perioada de detenţie de la ”Canal”. A fost arestat în mai 1950 pentru că frecventa Institutul Francez şi împrumuta diverse cărţi de acolo. Nu a fost judecat şi a primit o internare administrativă. Avea 22 de ani şi abia terminase Facultatea de Istorie.

”Când mă întorceam într-o zi de la Institutul Francez, am fost luat pur şi simplu de pe stradă şi dus la arestul Securităţii. Nu am fost arestat pentru că am comis ceva, ci pentru că aşa venise ordinul”, povesteşte profesorul Papacostea.

A urmat ancheta timp de o lună, apoi încă o lună la Jilava unde nu a fost scos din celulă în toată perioada. De aici a fost transferat în lagărul de muncă de la Capul Midia în aprilie unde a stat timp de două luni.

Lagărul era un perimetru încercuit în interiorul căruia erau instalate 12 barăci în care încăpeau cam 50-60 de deţinuţi. Protecţia era asigurată de santinele înarmate care aveau ordin care orice deţinut care încearcă să evadeze să fie împuşcat. ”Încercarea de evadare se pedepsea prin tiruri  de armă de la acele turele. Adică erau împuşcaţi pe loc”, spune istoricul.

Munca la Canal era istovitoare, norma era de 4 metri cubi de pământ per deţinut. Cifra nu pare impresionantă, însă în fapt era imposibil de realizat. „Când am intrat în lagăr am fost primiţi de comandant care ne-a spus direct: «Cine nu face norma este considerat sabotor. Avem gloanţe pentru toţi sabotorii»”, rememorează profesorul Papacostea. Pământul trebuia spart cu târnacopul, încărcat cu roaba şi ridicat pe movila care creştea. Totul se făcea manual, fără utilaje. Deşi avea grave probleme cu coloana tânărul Şerban Papacostea a fost obligat să facă muncile istovitoare de la canal. „După prima zi am avut nu bătături în palme, ci răni deschise”, îşi aminteşte Şerban Papacostea.

O zi de muncă începea în zori. ”Se dădea semnalul de dimineaţă, se făcea din nou prezenţa şi apoi plecam spre şantier. Marşul spre Canal îl făceam cântând. Cred că sunt singurul care îl mai ştie: «La muncă, la muncă. Pornim voioşi la muncă. Roaba e plină, alta să vină. Dă-i zor şi spor la muncă. Aruncă pâmântul, aruncă»”, povesteşte istoricul Papacostea.

Cu o oarecare sfială spune că el nu a fost bătut de comandantul lagărului, însă colegii săi primeau bătăi. Spune că îşi aminteşte de cazul unui deţinut care a fost bătut cu o lopată.

Despre torţionarii aduşi din nou în spaţiul public profesorul Papacostea spune că trebuie să fie pedepsiţi. Istoricul explică faptul că foştii comandanţi nu îşi pot argumenta nevinovăţia spunând că au primit ordine să comită ororile din acea perioadă. ”Să ştiţi că au fost şi oameni care nu au acceptat. Spre exemplu pentru că eu eram grav bolnav cu coloana un ofiţer de acolo m-a scos de la muncă”, spune Papacostea.

”Într-o zi au venit cu o basculantă cu morți. I-au descărcat și apoi au aruncat pământ peste ei”

În decembrie am ajuns în cimitirul localităţii Galeş. Aici l-am întâlni pe Beşir Zeni. L-am întrebat despre perioada când în apropierea localităţii funcţiona lagărul de muncă forţată. Ne-a relatat că îşi aminteşte că aproape în fiecare zi în cimitir erau aduşi deţinuţi morţi. Nu întodeauna morţii erau însă îngropaţi în gropi individuale.

”Într-o zi au venit cu o basculantă cu morţi. I-au descărcat şi apoi au aruncat pământ peste ei. Alteori veneau cu căruţele şi îi băgau în cimitir. Nu aveai voie să povesteşti ceva despre asta. Îi auzeam pe deţinuţi cum se plângeau, cum erau bătuţi. Mureau de foame”, a povestit bătrânul.

Continuarea aici

Comenteaza si tu