Bătălia de la Stalingrad: peste 150.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi. Cea mai grea înfrângere din istoria României

La Stalingrad – în Cotul Donului, în Stepa Calmucă – România a suferit cea mai grea înfrângere din istorie. Peste 150.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi.

Morţii beneficiază de ceva la care au gândit de decenii conştiinţele naţionale: un cimitir de onoare. Acesta a fost inaugurat duminică, 25 octombrie 2014 la Rossoşka, lângă Stalingrad.

captured-Marder-self-propelled-german-guns-stalingrad

FOTO: incredibleimages4u.blogspot.com

Dezastrul românesc de la Stalingrad a rămas. Printre cauzele acestui dezastru istoricii au înscris şi proasta dotare materială a Armatei Române. Despre mizera dotare a Armatei Române la Stalingrad, aşezată pe flancurile Armatei a 6-a germană a lui Paulus pentru a le apăra, s-a scris atât de mult, atât de ai noştri, cât mai ales de străini, încât ea a devenit adevăr cu puterea unei axiome.

Asupra celor două armate române dispuse pe flancurile Armatei a 6-a germane, ruşii au năpustit sute de tancuri, majoritatea T34, cel mai bun tanc din Al Doilea Război Mondial. Principala armă împotriva tancurilor sovietice rămânea tunul antitanc. Volumul „Înfrânţi şi uitaţi. Românii în bătălia de la Stalingrad“ de Mihail Vasile-Ozunu şi Petru Otu, apărut în 1999 la Editura Ion Cristoiu, ne dezvăluie în această privinţă cifre semnificative:

„La Armata 3 (în rândurile căreia lupta memorialistul – n.n.) existau 48 de tunuri antitantc de 75 mm, ceea ce însemna o piesă la 3-4 km de front, în condiţiile în care inamicul a atacat cu 12 tancuri pe km de front, iar Armata 4 (cea din flancul celălalt – n.n.) avea 24 piese de 75 mm la un front de 250 km, ceea ce însemna un tun la 10 km de front. Sistemele cu foaia de cort şi sticlele de gaz, subliniau numeroşi comandanţi, trebuiau părăsite, deoarece s-au dovedit fără efect.“

La ce „sisteme“ se referă cei doi autori, cei mai buni specialişti ai noştri în Bătălia de la Stalingrad?

Radu Mărculescu a luptat şi a căzut prizonier la Cotul Donului, ca sublocotenent de Artilerie în Divizia a V-a, din cadrul nefericitei Armate a 3-a. Memoriile sale, publicate la Humanitas în 2010, sub titlul „Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică“, se referă şi la dimineaţa lui 19 noiembrie 1942, când ruşii au lovit flancul de nord-vest, apărat de Armata a 3-a. Radu Mărculescu istoriseşte în ce constau aceste „sisteme“, după ce, trăgând într-un T34 cu obuzierul, descoperă uluit că „lovitura mea îl izbise în plin, îl zdruncinase, dar nu-l străpunsese“.

„Singura soluţie era să atacăm cu echipele noastre de Vânători care erau constituite deja şi antrenate să arunce sub şenile pachete cu grenade. Erau create trei echipe. Fiecare din noi îşi avea echipa lui. Ţinând seama de ceaţă şi de lanul înalt de secară prin care tancurile trebuiau să evolueze şi ajutaţi şi de puţin noroc, era cu putinţă să ne apropiem nevăzuţi de car şi cu grenadele noastre să-i distrugem şenilele. Apoi un bidon cu benzină aprinsă sub motor l-ar fi scos definitiv din luptă. Era o soluţie disperată, plină de riscuri, mai ales la un atac simultan de mai multe tancuri, care s-ar fi putut apăra reciproc. Dar altă soluţie nu era.“

Pentru a stabili cine să meargă primul, cei trei ofiţeri trag la sorţi cu un pachet cu cărţi de joc. Un alt participant, Alexandru Cumpătă i-a relatat lui Radu Mărculescu un moment din care reţin: „Mă găseam în tranşee, cu ostaşii mei, pregătiţi să atacăm carele inamice cu foi de cort, ca să le orbim, şi cu sticle cu benzină, ca să le incendiem motoarele (…)“.

Asupra Armatei a 3-a şi a Armatei a 4-a, ruşii au năpustit sute de blindate T34, cel mai bun tanc din cel de-Al Doilea Război Mondial. Ai noştri, fără tunuri antitanc sau, dacă aveau, fără tunuri care să vină de hac blindatului, luptau în felul următor: dintr-o echipă de distrugători de tancuri, unul se căţăra pe tanc şi astupa vizeta cu o foaie de cort, iar ceilalţi dădeau în el cu sticle cu benzină, ca să-i incendieze motoarele.

Autorii cărţii despre Stalingradul românesc scriu la un moment dat:

„În anchetele ordonate de Mareşalul Ion Antonescu după pierderea Grupului «Lascăr», a fost adus în discuţie cazul unui soldat care, rămas pe poziţie fără armament antitanc, s-a urcat pe o asemenea maşină blindată, strigând la comandantul său: «Domnule căpitan, nu găsesc nici o gaură să trag în tanc». Asemenea situaţii se întâlnesc cu miile şi ele reflectă o situaţie tragică – lipsa de dotare tehnică adecvată. Cu foaia de cort, destinată să acopere observatoarele tancului, cu sticla de benzină sau cu tunul al cărui proiectil nu produce decât, în cel mai bun caz, zgârieturi blindajului tancului, nu se pot cere performanţe deosebite.“

În noiembrie 2012, revista „Historia“ a dedicat un întreg număr Bătăliei de la Stalingrad sub titlul „Stalingrad. Armata română în infern“. În acest număr, Manuel Stănescu observă cu sarcasm melancolic: „Singurul tun antitanc al Armatei Române, cel de 37 mm, tras de cai, fusese poreclit de ruşi «bătaia în uşă» din cauza incapacităţii proiectilului de a perfora blindajul tancurilor sovietice.“

Potrivit unor autori, tunul românesc anticar a servit comandanţilor sovietici drept încurajare pentru cei care urmau să declanşeze ofensiva. Punând să se tragă cu acest tun în T34, comandanţii le arătau tanchiştilor că nu li se va întîmpla nimic dacă se vor sui în tancuri. În Stepa Calmucă, militarii Armatei a 4-a, rămaşi fără sticle incendiare, culegeau ierburi uscate şi făceau din ele şomoioage ca să le arunce în namilele de oţel.

Radu Mărculescu istoriseşte o secvenţă de film absurd. Cel desemnat de sorţi să înfrunte primul tancurile, dă naştere următoarei secvenţe: „Nu trecu mult şi, anunţat de o puternică huruitură, ca un sforăit de zmeu, se desluşi din ceaţă un T34. «Al meu e», rosti hotărât Sâmbotin şi făcu semn oamenilor lui să-l urmeze. Curând dispăru în lanul de secară şi în ceaţa prin care carul înainta prudent, scuipând din mitralieră la întâmplare o ploaie de gloanţe fără să se întâmple ceva care să-l oprească. Deodată, pe turela lui apăru o siluetă: Sâmbotin. Ţinându-se cu o mână de ţeava tunului, cu cealaltă scotea din sac pachet după pachet cu grenade pe care le arunca la şenilă. Se auzeau exploziile, dar carul, imperturbabil, îşi urma calea lui spre noi. Sâmbotin îşi scoase de pe gât sacul cu grenade şi-l aruncă cu totul la şenilă. O explozie şi mai puternică, dar… nimic. Tancul mergea înainte şi părea că nimic nu-l poate împiedica să vină peste noi şi să ne facă terci, oameni şi tunuri. Atunci, Sâmbotin strigă la oamenii lui, cerând ceva. Îndată unul din ei se apropie încovoiat prin lanul de secară şi-i întinse un baros uriaş, ciocanul obuzierului. Sâmbotin îl înşfăcă şi din câteva lovituri zdrobi ţeava mitralierei, apoi trecu la ţeava tunului, dar fără nici un efect. Atunci începu cu furie, cu disperare, să lovească în turelă şi în coama tancului care, ca un cal sălbatic, făcea rapid răsuciri şi în dreapta, şi în stânga, doar-doar l-o arunca din spinarea lui.“

Pentru dezastrul de la Stalingrad se caută şi azi responsabilii. De la aroganţa nemţească până la excesul de zel al lui Ion Antonescu. Cele de mai sus ne dezvăluie însă un adevăr în materie de răspundere: Armata Română a intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial prost pregătită din punct de vedere material. Să angajezi o armată într-un război deja ştiut ca fiind al tehnicii moderne e o iresponsabilitate. Dar o iresponsabilitate e şi lipsa de preocupare pentru înzestrarea Armatei din vremea lui Carol al II-lea. Ca să nu mai vorbim de corupţia care a marcat contractele pentru înzestrarea Armatei.


Sursa: Historia

Comenteaza si tu