Solomon Marcus: Eu n-am avut dreptul să-mi bat joc de viața mea!

 

„Eu nu am niciodată un program fix. UneoSolomon-Marcus-640x377ri lucrez în miezul nopții, alteori dimineața. Niciodată nu știu exact ce și cînd voi face”, îmi spune. Fiindcă nu vrea să-și chircească viața în tipare. „Acum am stare și timp să stăm de vorbă”, îl aud. E trecut de miezul nopții. Matematicianul Solomon Marcus jubilează. Degeaba îl întreb de Diogene. N-a stat niciodată în butoiul lui. „Pe mine nu m-a vizitat niciodată această stare! Cinismul este situația în care răutatea umană se aliază cu ironia. Eu mereu am iubit lumea!” Are 87 de ani. Și în război, și în comunism a iubit această lume, în care a putut să afle minuni precum poezia sau matematica. Îmi vorbește despre cărțile lui, publicate în Franța, SUA, Rusia, Cehia, Italia sau Spania încă de dinainte de ’89. Nu academicianul Solomon Marcus îmi vorbește, ci omul fascinat de universul în care trăiește.

Solomon Marcus: Vrei să-ți spun care sînt tendințele anti-junimiste pe care le-am observat eu în societatea de azi?

Opinia Veche: Da.

S.M.: Prima dintre ele este tendința de a diaboliza Internetul. Fiindcă foarte mulți intelectuali umaniști consideră că Internetul este un pericol pentru cultură și chiar s-a lansat această expresie: „dependența de Internet”, astfel încît să se asocieze Internetul cu drogurile. Dar mie personal, Internetul mi-a schimbat viața! În bine! Înainte, cînd mă apucam de-o problemă, totul îmi lua enorm de mult timp. În momentul de față, introduci cuvintele cheie într-un motor de căutare și-ți apar dintr-odată, sute de articole. Trebuie să știi doar să te orientezi, să decelezi. De exemplu, îți spun!, Wikipedia este la momentul de față net superioară tuturor enciclopediilor tradiționale, de la marea Enciclopedie Britanică, la Larousse –ul francez. De departe e cea mai bună! Și se evaluează că în decurs de cinci, zece ani, toate bibliotecile lumii vor fi transferate pe Internet. Aceasta e lumea în care veți trăi. Iar în condițiile acestea, îți dai seama ce crimă este să nu faci educație tinerilor, în tainele Internetului?! Se navighează dintr-un site în altul! Păi îți dai seama ce aventură a cunoașterii înseamnă asta?!

O. V.: Poți vedea orice cu ochii minții. V-ar fi plăcut vreodată să nu aveți corp?

S.M.: O, nu! Nu numai că nu m-a vizitat această idee, dar impresia mea puternică este că tot ceea ce fac pe plan intelectual, o fac cu tot corpul! Nici măcar ideea asta,că „simt cu inima, gîndesc cu capul” eu, personal, n-am trăit-o! Impresia mea e că eu trăiesc intelectual cu tot corpul! Cred că secretul longevității mele este faptul c-am avut șansa ca obligațiile mele profesionale să fie ceea ce am iubit. Totul am făcut cu o plăcere extraordinară! De aceea mie mi se pare căuna dintre marile probleme ale omenirii și simptomul eșecului sistemului educațional global constauîn faptul că cei mai mulți oameni obosesc pînă la 60 de ani, cînd simt nevoia să se pensioneze. Lucrul ăsta mă îngrozește. Eu stau și mă gîndesc: dacă eu m-aș fi oprit la 60 de ani? Păi exact după vîrsta asta m-au vizitat cele mai interesante idei! Eu cred că ceea ce am publicat în ultimii 20 de ani este pentru mine mult mai semnificativ decît ceeea ce-am publicat în tinerețe. Într-un articol, Noica înlocuiește apoftegma „viața este o pregătire pentru moarte” cu „viața este o pregătire pentru bătrînețe.” La fel cred și eu! Că la bătrînețe dai ce ai mai bun!

Toată viața mea am trăit o succesiune de miraje

O.V.: V-ați simțit vreodată disociat?

S.M.: Foarte tare. Am trăit experiența aceasta foarte mult timp. Pentru că eu am trecut și prin război, și prin comunism. Prima dictatură din România s-a instaurat în 1938 cînd eu aveam 13 ani. Iar de-atunci, tot în dictatură am trăit, pînă în anii ’90, cînd aveam 65 de ani. De asta a trebuit să învăț mereu cum să trăiesc pe două planuri. Lucrul ăsta te falsifică, orice s-ar spune! Adică noi credeam că dacă îl ironizăm pe Ceaușescu în viața noastră personală, prin asta ne păstrăm autenticitatea. Ei bine, ne-am înșelat! Faptul că a trebuit atît de mult să ne prefacem, ne-a marcat negativ! După înlăturarea lui Ceaușescu eram pătrunși de această obsesie – că nimeni nu spune ceea ce crede cu adevărat. Eram prins de o suspiciune atît de profundă încît vedeam de la fereastra casei mele anumite demonstrații, dar ca să mă lămuresc în legătura cu semnificația a ceea ce vedeam cu ochii mei, ascultam Europa Liberă. Nu mai vorbesc despre suspiciuni la nivel personal. Fiindcă mereu exista un gînd de felul: omul ăsta nu cumva e un agent al Securității? Iar această suspiciune intimă ne-a îmbolnăvit.

O.V.: Ați putut călători totuși în timpul comunismului.

S.M.: Să spun cum a fost: în 1967 mi s-a publicat în Franța o carte. Iar ei m-au invitat pentru lansare. Ca să pot pleca, a trebuit să pun la bătaie artileria grea. Cîțiva dintre profesorii mei precum Moisil, care erau interlocutori valabili pentru puterea politică, au intervenit la Comitetul Central. Asta e cel mai important, c-am avut această interfață! Dacă n-aș fi avut șansa ca profesorii mei să aibă această credibilitate și ei să-și dorească să facă ceva pentru mine, eu eram pierdut. Datorită lor, la 42 de ani, am primit dreptul de călătorie la Paris pentru două săptămîni.

O.V.: Vă mai amintiți primul Paris?

S.M.: Prima dată cînd am sosit, pur și simplu umblam pe stradă de parcă eram beat. Mergeam și vedeam imaginile din manualul meu de franceză. Mă simțeam ca-n vis. Această fascinație a Parisului am trăit-o pînă prin 1990. Atunci, în libertate, fascinația s-a destrămat și-a fost înlocuită de un alt miraj: al Statelor Unite. Toată viața mea am trăit o succesiune de miraje. De exemplu, în copilărie, în urbea mea băcăuană, visul meu era să văd Bucureștiul. Stăteam acasăși citeam în dreptul cinematografelor, numele filmelor care rulează și observam că revenea mereu un cuvînt. Mi-am spus, „măi, ăsta trebuie să fie un film extraordinar, că rulează la șapte cinematografe”. Filmul se chema „Relache”. Era cuvîntul franțuzesc care înseamnă că-n ziua respectivă e pauză. Cînd am învățăt franceză am aflat că ceea ce eu credeam că este extraordinar, de fapt, nu era nimic. Am avut mereu cîte o fascinație. Prima dată a fost a Bucureștiului. Apoi a Parisului. Apoi a Americii. Apoi a Orientului Îndepărtat. Am ajuns și în Alaska, în Noua Zeelandă, în Japonia. Pînă la urmă, fascinația mea geografică s-a consumat. Mi-am dat seama că e la fel de interesant să mă întorc în Bacău. La mine a fost mereu foamea de a cunoaște lumea. Dar pînă la urmă mi-am dat seama că rezerva cea mai mare de diversitate e în peisajul intelectual. Și-am descoperit adevărate minuni revelate de știință! Iar revelațiile acestea continuă mereu! Chiar anul acesta am descoperit noi aspecte ale matematicilor ne-euclidiene, noi legături între artă și știință! Îmi dau seama că ăsta e adevăratul infinit!

„Marcus s-a lăsat de analiză matematică, un lucru serios și s-a apucat de trăsnaia asta!”

O.V.: A început să vă curgă timpul mai tihnit?

S.M.: Nu! Am foarte multe de făcut! Mereu mă pregătesc să intru în rolul pe care îl voi interpreta în etapa următoare.De pildă, acum, pentru mine, problema este să intru în atmosfera lui Ion Barbu, care e matematicianul Dan Barbilian, fostul meu profesor. Trebuie să țin o expunere despre el. Dar cele mai importante roluri sînt cele din activitatea mea de cercetare. Trebuie să public articole și mai ales în limba engleză. Pentru că ceea ce este expresia naționalului se validează acum la scară planetară. Chiar cercetarea însăși se face prin interacțiune cu întreaga planetă. Unii îmi spun: „Ce vrei, domnule, să scriu în engleză despre Costache Conachi?” Păi tocmai ăsta este pariul: să aduci anumite aspecte locale într-o perspectivă care să le facă interesante la nivel internațional. Personalitățile dintr-un anumit domeniu de cunoaștere nu sînt niciodată strict locale. Poți să fii sigur că toate culturile au cîte un Ivireanu. Fiindcă există o structură istorică analogă, comună.

O.V.: Cînd ați ajuns prima dată în Franța, ați simțit acest „comun” istoric?

S.M.: Am ajuns acolo fiindcă ei mi-au publicat în limba franceză o carte despre lingvistica matematică, pe care eu am publicat-o în română în ’63, prima ediție, în ’66 a doua ediție. Era perioada de pionierat a lingvisticii matematice. Atunci am simțit că e una dintre primele mele victorii intelectuale. Fiindcă am cîștigat pariul de care colegii mei români rîdeau. Impresia generală a fost: „Uite măi, Marcus s-a lăsat de analiză matematică, un lucru serios și s-a apucat de trăsnaia asta!”.

O.V.: V-ați simțit exclus din propria istorie cotidiană?

S.M.: Eu am avut atunci un mare noroc. Singurul motiv pentru care nu m-au exclus din comunitatea lor a fost faptul că îmi adusesem deja contribuțiile mele în matematică pură, așa că nu mă mai puteau contesta ca matematician. Dacă nu aveam această zestre achiziționată anterior, eu riscam să fiu dat afarăși din facultate. M-au susținut niște mari vizionari: Grigore Moisil, matematicianul și Alexandru Rosetti, lingvistul. Asta a fost șansa mea! Că am avut sprijinul acestor oameni! La un anumit nivel, eram respins de toți. Matematicienii nu înțelegeau nimic, iar lingviștii spuneau că fac matematică în haină lingvistică. Dar Moisil spunea așa: lucrurile noi încep ca un paradox, continuă ca o rutină și se termină ca o prejudecată.

O.V.: Știați ce faceți cînd ați ales să dați examenul la Facultatea de Matematică?

S.M.: Nu. Faptul că eu am trăit adolescența sub această teamă, că nu știam dacă voi supraviețui sau nu, m-a făcut să nu fiu sigur dacă voi ajunge ziua de mîine. N-a rămas loc pentru preocupări de viitor. Obsesia supraviețuirii m-a confiscat cu totul. Tot ce am putut să fac a fost să-mi dezvolt un fel de carpe diem comprehensiv, să mă bucur de lumea deschisă prin cărți. Dar lumea din jur mă obliga să țin totuși seama de ea. M-am trezit transportat la Detașamentul doi Grinzi Beton Doaga – Putna. Acolo căram grinzi de beton pe umăr. Nu puteam să mă refugiez cu totul în cărți. Amîndouă lumile erau la fel de pregnante. Atunci, în adolescență am deprins sensul gravității vieții. În momentul în care regele a citit mesajul său la 23 august, mi-am dat seama deodată că ies din această obsesie a supraviețuirii. Eu n-am mai avut dreptul să-mi bat joc de viața mea! Am știut atunci că dacă mi s-a dat dreptul la viață, sînt responsabil pentru ceea ce fac cu ea! Totul în mine e marcat de acest sentiment al gravității vieții umane. Trebuie să valorifici fiecare secundă! Cînd văd o coadă, o linie de așteptare, cum era pe vremea lui Ceaușescu, cînd se stătea și ore ca să cumperi un pachet de unt, dar nu văd pe nimeni cu o carte în mînă, citind, pur și simplu sînt dezolat. Mă întreb, cum, domnule, pentru oamenii aceștia, timpul nu are nici o valoare?! În loc s-aștepte, ar putea să afle ceva!

Am trăit în două lumi diferite, concomitent

O.V.: Vi se spunea des în copilărie să stați locului?

S.M.: Eu m-am aflat într-o situație specială, fiindcă am fost ultimul, al optulea copil la părinți. Doi dintre frați muriseră în timpul Primului Război Mondial și nu îmi mai dădeau părinții mare atenție. Că eram prea mulți. Mai degrabă, eram în grija unui frate mai mare decît mine cu 10 ani, care îmi aducea cărți.

O.V.: Reușea fratele dumneavoastră să vă explice de ce vă strigau alți copii: „Bă jidane, de ce l-ai omorît pe Hristos”?

S.M.: Într-adevăr, timp de patru ani a fost o legislație rasistă. Trebuia să port steaua lui David pe mînecă și eram considerat cetățean de mîna a doua. Nazismul și discriminarea rasială au fost active în perioada adolescenței mele, a perioadei de maximă sensibilitate și maximă rezonanță cu lumea. Eu am studiat mult despre timp. Am scris și o carte, așa că pot spune, de pildă, că pentru o persoană care trăiește 75 de ani, trăirile lui psihologice de pînă la vîrsta de 10 ani reprezintă deja mai mult de jumătate din întreaga lui viață. Ceea ce se întîmplă în copilărie și adolescență te marchează pentru tot restul vieții.

O.V.: Cum vă apărați de această lume în care oamenii se purtau urît?

S.M.: Nu prea puteai să te aperi. N-aveai cum. Fiindcă erai, hai să spunem eufemistic, un cetățean de categoria a doua. Dar de multe ori erai chiar un non-cetățean. Așa că eu mă refugiam în cărți și-n cultură. De pildă, în momentul de maximă duritate, în 1940, cînd au venit legionarii la putere, eu aveam 15 ani. Nu mai aveam dreptul să frecventez nici o școală. Purtam o banderolă galbenă ca lumea săștie că eram de a doua categorie. Dar același moment, 1940, a fost pentru mine momentul în care, prin lecturi, am descoperit marile minuni ale poeziei. Simțeam nevoia să găsesc și pe alții care să simtă lucrurile astea! Dar mi-am dat seama căoamenii nu prea rezonau cu ele. Nu prea aveam cu cine să împărtășesc aceste descoperiri… De aceea vă spun, eu am trăit atunci în două lumi diferite, concomitent!

Infinitul este obiectul de studiu al matematicii si atributul lui Dumnezeu

O.V.: În copilărie scriați la sfîrșitul caietelor, șiruri interminabile de cifre. Ați simțit vreodată sacralitatea numărului?

S.M.: Ceea ce mă fascina pe mine, de mic copil, era infinitul: faptul că oricînd puteai găsi un număr mai mare, iar numerele nu se termină niciodată. Eram foarte impresionat că anumite lucruri nu au început și sfîrșit. Iar în poezie, foarte puternic m-au impresionat douăaspecte:plasarea într-un univers de ficțiune și faptul căîn poezie nu mai funcționează logica vieții cotidiene, că pot să apară paradoxuri. Abia mai tîrziu am înțeles căîn poezie apar diferite teme, motive și proceduri care se regăsesc și în matematică. Dar nu în matematica pe care o învățam eu la școalăși care se predăși acum!Aceea pur și simplu îți ascunde exact lucrurile cele mai interesante! De asta eu am căpătat pentru toată viața obsesia de a schimba educația. Mi-am dat seama că eu am fost o victimă a unei proaste educații și că e foarte important să contribui la schimbarea ei. Vorbele astea ale lui Steve Jobs mi se par extraordinare: „Fiți înfometați! De cunoaștere.” Asta e esențialul în educație: să creezi foamea! Adică oamenii să simtă nevoia organică, nesățioasă de-a primi cultură, nu să li se vîre pe gît cultura. Și în continuare: „Fiți nebunatici! În imaginație. Nu lăsați pe alții să vă trăiască viața!” Fiindcă cei mai mulți oameni asta fac: trăiesc într-o rutină aplicînd reguli pe care alții le-au găsit și le aplică, uneori fără măcar a le înțelege.

O.V.: Cum înțelegeți divinitatea?

S.M.: Sigur, există cărți ale unor mari oameni de știință, de pildă este una a unui savant american, despre cosmologie cuantică, care pretinde că prin metodele calculului cuantic demonstrează existența lui Dumnezeu. Dar și în Evul Mediu, cei mai mari teologi catolici își propuneau să demonstreze existența, unicitatea și atotputerea lui Dumnezeu prin mijloacele matematice ale acelei perioade. Ceea ce Biserica actuală nici nu concepe. Spune că Dumnezeu e rezultatul unei revelații și nu poți demonstra matematic ceea ce se revelează.

O.V.: Dumneavoastră ce credeți?

S.M.: Eu am un deosebit respect pentru tot ceea ce a marcat istoria omenirii. Am scris lucrări și am primit chiar și un premiu din partea Fundației Templeton din Statele Unite (n.r.: fundație filantropică destinată susținerii cercetării științifice pe subiecte referitoare la „Marile întrebări ale Omenirii” în legătură cu scopul vieții și realitatea ultimă) pentru abordarea relației dintre religie și științe. M-am preucupat mereu de aceste lucruri. Dar numai din perspectivele care mi s-au părut mie interesante. De exemplu, m-a interesat să văd aspectul metaforic al abordării divinității în diferite religii. Fiindcă fiecare tradiție recurge la alte metafore, dar în absolut toate religiile, unul dintre atributele divinității este tocmai infinitatea. Numai că infinitatea este exact obiectul de studiu al matematicii. Uneori chiar e definită matematica drept studiul infinitului. Mi-am dat seama că apare o problemă foarte interesantă: cum matematica se ocupă cu clasificarea infinitului, existînd zeci de feluri de infinități, pentru mine a fost important să văd la ce tip de infinitate matematică recurge fiecare tradiție. Deocamdată am făcut doar primii pași, dar mă fascinează această problemă.

Voiam să înregistrez spectacolul lumii

O.V.: Ce-ați învățat din copilărie?

S.M.: Copilăria m-a antrenat într-un exercițiu care mi-a folosit toată viața – cum să alternez perioadele de singurătate cu cele de ieșire în public. Adică am o nevoie organică de singurătate. Pentru mine public înseamnă orice manifestare care mă puneîn relație. Iar ieșireaîn public, trebuie să fie precedată de o perioadă de însingurare. Măcar o zi, dacă nu chiar două, trei, o săptămînă simt nevoia să rămîn numai cu gîndurile mele. Dar tot organic simt și nevoia de a spune și altora, de-a împărtăși altora o bucurie. Adică pentru căsînt plin de bucurie că am înțeles niște lucruri, simt nevoia să-i contaminez și pe alții de această fericire.

O.V.: N-ați fost judecat pentru nevoia de retragere?

S.M.: Evident că unii au observat că eu nu prea veneam la ce se numește acum „mersul la club”. Astfel de întîlniri nu le-am frecventat deloc. Uneori îmi reproșau că „bă, da’ tu nu mergi niciodată nicăieri!”. Dar eu n-am simțit niciodată această nevoie! După cum în adolescență, la 15 ani, cînd alți copii încep să citească literatură polițistă sau de aventuri, eu n-am simțit deloc nici această nevoie. Iar literatura așa-zisă pentru copii, de exemplu, poveștile lui Ion Creangă, am sorbit-o cu mare plăcere, dar nu în copilărie, ci la maturitate! Cînd am putut s-o înțeleg altfel.

O.V.: Credeți că oamenii înțeleg singurătatea altora?

S.M.: Nu înțeleg! De exemplu, mama l-a cunoscut pe Bacovia. Locuia gard în gard cu el și îmi povestea cum își bateau joc copiii de dînsul. Aici, eu am fost mai norocos. Am participat la viața de pe uliță. Țineam chiar un ziar al străzii unde notam fiecare eveniment: cine a cîștigat la jocul de castane, la fugă, la întrecere. Iar ziarul ăsta îl scriam cu creionul pe hîrtie. Îl prindeam pe peretele unei magazii ca să citeascăși alții. Iar la școală, aveam obsesia catalogului. Visam în mod periodic că am în mînă catalogul clasei și mă uitam în el, să văd ce note are fiecare. Fiindcă îmi rămînea inaccesibil, știi ce-am făcut? Un catalog propriu! Notam într-un caiet toate absențele elevilor și notele pe care le aflam! Uneori, fiindcă profesorii mai uitau, veneau să mă întrebe pe mine: „Ia spune, ce-ai trecut acolo, la cutare?”. Și acum, cînd văd cataloagele în școli, am o tresărire. Numai că vezi ce se întîmplă! Acum aflăm că elevii fură cataloagele, pun note, șterg absențe… Eu aveam o obsesie a înregistrării evenimentelor despre care aflam, voiam să înregistrez ceea ce văd în jur, spectacolul lumii.

Publicul începe cînd te privești în oglindă

O.V.: V-a ajutat această idee, a lumii ca spectacol, să vă stabilizați în ciuda disocierii în care trăiați?

S.M.: Asta este ceea ce pur și simplu m-a confiscat. A început prin a-mi plăcea teatrul. Primul spectacol l-am văzut cînd aveam vreo 10 ani și eram la un Cămin Cultural. De fapt era o echipă de amatori care interpreta „Omul care a văzut moartea” de Victor Eftimiu. Posibilitatea aceasta de a trăi în altul m-a confiscat. Multă vreme căutam să nu-mi scape nici un spectacol. Îmi ziceam, „domnule, ce poate fi mai formidabil decît să trăiești într-un altul?!”

O.V.: Ați reușit să trăiți în alții?

S.M.: Am descoperit că ceea ce face actorul se regăsește perfect și în profesia de profesor. Profesor fiind, pot să recuperez toate satisfacțiile pe care le poate simți un actor, fiindcă în esență, e același lucru. Paralelismul între actul educațional și spectacol merge pînă la cele mai mici detalii. Mai mult, am descoperit că orice ieșire în public înseamnă exact asta: să trăiești într-un rol, în altul, să creezi un spectacol. Iar public, știi ce-nseamnă? Să mai existe lîngă tine altcineva, fie și-o singură persoană. Și în familie poți să fii în public, fiindcă ești văzut. Mă rog, soția mea a murit de șase ani. Dar cît am stat cu ea în casă, nu am trăit o viață privată. Mă simțeam în public. Reflexul publicului începe cînd simți nevoia de a te privi în oglindă. Adică te interesează cum te vor vedea alții.

O.V.: Nu vă obosesc rolurile?

S.M.: Nu, pentru că am momentele de retragere în mine însumi. E esențial să te retragi ca să poți intra înapoi în lume. E ca și cum ai nevoie de un nou combustibil, ca să poți să arzi. Să simți nevoia de a trăi iarăși ceva foarte intens, ca apoi să simți că plesnești de bucurie și să apară nevoia de-a împărtăși cu alții ceea ce-ai acumulat și-ai trăit în singurătate. Este în asta o putere extraordinară de-a te împrospăta, de-a nu te uza.

Faptul de a mă regăsi în singurătatea altcuiva mă vindecă pe mine însumi de singurătate

O.V.: Mai aveți puterea de-a învăța?

S.M.: Mai ales de la cei mai tineri. Anumiți discipoli mi-au devenit la o anumită etapă de viață, maeștri. Știi ce se întîmplă? Nu mai există delimitări ale timpului: trecut, prezent, viitor, tînăr, bătrîn. Faptul că te vezi pe aceeași lungime de undă cu cineva este mult mai important decît diferența de vîrstă.

O.V.: Ați simțit că nu contează că sînteți cu 200 de ani mai tînăr decît autorii care vă plac?

S.M.: Am avut uneori senzația, citind pe cei care m-au captivat, că eu trăiesc în ei. De exemplu, m-am regăsit foarte puternic în poeziile lui Baudelaire despre pisică. Prima mea amintire, de la trei ani, de altfel, este cu o fereastră unde am văzut o pisică. Sau în Rilke. Am simțit mereu fascinația aceasta a eliberării prin alteritate. Fiindcă autorii care m-au captivat au exprimat elemente foarte puternice din subconștientul meu, dar pe care le cenzuram și nu le permiteam să pătrundă în viața publică.

O.V.: V-au dat vreodată curaj să vă eliberați de auto-cenzură?

S.M.: Mi-au dat senzația că uneori simțămintele mele sînt convergente cu omenescul cel mai profund. M-am simțit validat. Cînd cineva exprimă cu atîta putere o singurătate esențială în care te regăsești, apare această minune: că singurătatea se transformăîn opusul ei. Faptul de a mă regăsi în singurătatea altcuiva mă vindecă pe mine însumi de singurătate. E o mare bucurie cînd apare această împărtășire. Cînd am văzut că un om poate trăi un alt om, am spus: „Ah!, cîtă nevoie am și eu de așa ceva!” Am înțeles de ce sînt eu atît de fascinat de metaforă. Fiindcă metafora înseamnă a înțelege un lucru printr-un alt lucru.

Greșeala și eșecul sînt inerente libertății

O.V.: Cînd nu vă simțiți bine în propria piele, aveți nevoie de-o listă albă, a celor care cred în dumneavoastră?

S.M.: Se întîmplă de multe ori să fiu într-o stare negativă. În astfel de situații, terapia pe care mi-o administrez este cea de a mă gîndi la oamenii care mi-au apreciat opera. De pildă, mă preocupă extraordinar să nu înșel așteptările oamenilor care cred în mine. Dacă nu trăiești cu această nevoie de a face mereu lucrurile mai bine decît înainte, părerea mea e că ești un om terminat. Pentru mine, asta înseamnă să-ți păstrezi de fiecare dată o capacitate emoțională ca și cum ai fi mereu la prima expunere, să ai mereu emoții. În momentul în care ești sigur de tine și nu mai ai emoții, te afli într-un pericol mortal! Eu nu trăiesc din certitudini! Trăiesc într-o permanentă stare de îndoialăși curiozitate, iar curiozitățile mele sînt mult mai multe decît răspunsurile pe care sînt în stare să le dau. Nici nu am nevoie de certitudini! Faptul că am această bucurie a contemplării, că beneficiez de spectacole extraordinare prin poezie, matematică, limbaj și artă, spectacole pe care le contemplu cu o bucurie extraordinară, asta îmi dă un sens vieții! Eu nu sînt capabil de certitudini! Eu exist sub principiile lui Descartes. Mă îndoiesc, deci gîndesc. Gîndesc, deci exist. Dacă n-aș simți bucuria contemplării spectacolului lumii, mi-aș pierde sensul.

O.V.: Vă e frică să greșiți?

S.M.: Nu! Eu cred că greșeala este o sursă de creativitate! Să ne înțelegem: greșeala face parte din natura omului! E prețul pe care-l plătim pentru posibilitatea creativității. Greșeala și eșecul sînt inerente libertății de care ai nevoie pentru a descoperi ceva, pentru a nu încremeni.

O.V.: Dumneavoastră ați creat prin eșec?

S.M.: O, sigur! Am avut nenumărate eșecuri. Ele sînt mereu mai numeroase decît succesele. Atîta doar că ele rămîn de obicei private, personale, fiindcă ieșim în public cu succesele. Eșecurile rămîn în sertare. Nu le arătăm. Eu, dacă ți-aș arăta laboratorul meu de lucru, ai vedea zeci de caiete cu mîzgîleli. Am încercat fel de fel de metode de care, de cele mai multe, nu s-a ales nimic. Pe unele caiete le-am aruncat, dar pe cele mai multe le păstrez în casă. Le răsfoiesc uneori ca să mă regăsesc. Și îmi dau seama că față de cît am publicat, mîzgîlelile sînt de zece ori mai numeroase. Am totuși bănuiala că ele n-au fost pierdere de vreme, că prin exercițiile acestea m-am antrenat, m-am șlefuit că să ajung la altceva. Mi-am ținut mintea activă. Într-adevăr, de cele mai multe lucruri care ne trec prin gînd, nu se alege nimic palpabil. Dar ele ne formează totuși.

O.V.: Ce proiecte imposibile ați avut?

S.M.: O, a fost tot cînd eram copil și țineam ziarul străzii. Mi-a trecut atunci prin gînd să merg mai departe, să țin un jurnal nu doar al străzii, ci al tuturor copiilor cu care mă jucam. Adică îmi propusesem să-i urmăresc pe acești copii pe tot parcursul vieții și să țin un jurnal al evoluției lor. Dar firește c-a fost imposibil fiindcă s-au împrăștiat în toate colțurile lumii.

Ne împrospătăm în măsura în care reușim să ne copilărim

O.V.: V-ați gîndit cătrăiți abstract?

S.M.: Pentru mine exercițiul întîlnirii cu oamenii, pe care-i privesc în ochi și încerc să-i înțeleg, mă apără de-a cădea în abstractizare. Îi urmăresc cu atenție în special pe cei tineri. Eu am impresia că cei mai mulți tineri se pierd în lucruri anodine și derizorii. Dar mă suspectez că greșesc eu în judecata mea. De exemplu, că nu au o foame de cultură, îmi este clar. Dar ce au ei în loc de asta, nu-mi este clar. Cînd eram eu adolescent, dorința mea cea mai aprigă era să citesc poezie, teatru și filosofie. Mă tem că fiindcă ei nu au conștiința dramelor majore care îi înconjoară, nu au nici năzuințe majore.

O.V.: De fapt, vă impresionează oamenii sau ideile?

S.M.: Mă impresionează cele mai felurite lucruri. Uite, de exemplu am fost odată în vizită la Liceul German. Și într-o primă etapă m-am întîlnit cu mulți copii foarte mici – clasa a IV-a sau a V-a. Cînd am intrat în clasă, copiii erau aliniați într-un front și m-au întîmpinat cu următoarele cuvinte rostite în cor: „Noi sîntem copii cuminți!” Am avut atunci o emoție extraordinară. M-am gîndit, „domnule, ce să le zic eu lor?” Mi-am dat seama atunci că mă aflu în fața unei situații umane fără precedent pentru mine. E foarte important lucrul acesta: să nu mergi la sigur niciodată, să nu crezi că la expriența ta, nimic nu te mai surprinde, ci să ai o oarecare teamă. Trebuie să fie totuși un echilibru: să-ți fie teamă, dar să ai încredere în capacitatea ta de a seduce. Fiindcă toată viața e o artă a seducerii celuilalt, pe care niciodată nu-l cunoști întru totul. Un actor, de pildă, știe foarte bine cînd are sala în mînă și cînd a căscat cineva. Atunci e cuprins de o dezolare extraordinară. Pentru mine, cînd văd în sală pe cineva căscînd, este un moment pe care mi-l depășesc foarte greu. Încerc să-l înving, dar niciodată nu pot, cu toate că știu că a căsca poate fi semnul nevoii de aer, de oxigen, iar nu al plictiselii. Dar numai bănuiala că cineva cască fiindcă tu nu l-ai interesat, te aruncă într-o stare negativă, pe care trebuie să o depășești prin adapare la celălalt, prin cunoaștere spontană, neprevizionată în planul tău de-acasă.

O.V.: Istoria în care ați trăit nu v-a făcut să vă nașteți bătrîn?

S.M.: Eu am impresia aceasta, că pe măsură ce-am înaintat în vîrstă, am cîștigat în tinerețe. Dar ca să spun drept, a fost un moment, pe la 14 ani, cînd am avut deodată senzația că am ieșit din copilărie. Mi-aduc aminte că era într-o toamnăși a fost prima dată cînd am purtat pantaloni lungi într-un sezon în care încă era cald. Acest detaliu pe care l-am memorat și l-am resimțit atunci, a marcat trecerea. Nu știu cum, după aceea s-au schimbat și anumite obligații sociale ale mele, ca elev mai mare. Treptat, eu mi-am dat seama că toată viața m-am alimentat cu ce e copilîn mine.Asta am făcut tot timpul, așa ca atunci cînd te trezești și ți se destramă visele,dar încerci să recuperezi frînturi. Eu am încercat să-mi recuperez copilăria, starea de joc, de imaginație și de libertate. Cred că ne împrospătăm în măsura în care reușim să ne copilărim.

O.V.: V-a fost vreodată frică de întuneric?

S.M.: Dar și-acum mi-e frică de întuneric! Lumina este pentru mine cel mai important semn al vieții și-al lucidității. Există un banc, dar care e foarte profund: un om și-a pierdut ceasul, noaptea și-l caută sub un felinar. Vine un trecător și-l întreabă unde a pierdut ceasul. Omul îi spune: „L-am pierdut pe drum, pînă s-ajung aici, la felinar”. „Atunci de ce-l cauți aici, dacă l-ai pierdut înainte s-ajungi?”, îl întreabă trecătorul. „Fiindcă aici am lumină”. Răspunsurile noastre fac lumină numai ca să mai putem căuta în alte zece locuri, nu pentru a găsi ceva și să ne oprim. Conștiința ignoranței noastre ne mărește capacitatea de curiozitate. Credința mea e că rămînem vii numai în măsura în care ne putem pune întrebări. Cînd viața devine prizoniera rutinei, ești un om terminat!

Nu mă pot închipui fără nevoia de mîine

O.V.: De moarte vă e teamă?

S.M.: Da. Trebuie să recunosc că mi-e tare frică de moarte. Știi cum funcționează frica asta? Eu simt mereu că am încă multe proiecte. Și gîndul că nu le-aș putea duce pînă la capăt măînfricoșează. În felul acesta mă tem de moarte.

O.V.: Imaginați-vă c-ați trăit mult de tot, pînă cînd v-ați împlinit toate proiectele. În momentul acela, ați muri liniștit?

S.M.: Dar nu pot să concep cum arată un om viu care nu mai are nimic de realizat! Eu nu mă pot reprezenta pe mine fără nevoia de mîine. Nu, nu pot să-mi imaginez lucrul ăsta. Pentru mine, nevoia de mîine face parte din constituția vieții. E parte organică a vieții, să ai nevoie de mîine. Știi c-aici funcționează la mine o anumită psihologie. Deși se repetă mereu: „Omul este o ființă muritoare, Socrate este om, deci Socrate este muritor” și deși văd în jurul meu atîția oameni care au murit, eu trăiesc cu iluzia că o să fiu un contra-exemplu. Știu, toată lumea o să spună, ce-i cu iluzia asta? E o prostie! Ei bine, eu mă hrănesc cu această iluzie, care mă ajută să-mi păstrez vitalitatea. Îmi dă un echilibru existențial, așa cum îmi dă infinitul. Să cred că după azi vine un mîine, pentru mine e așa cum știu că după 14 vine 15 și tot așa, chiar dacă nu pot cuprinde tot șirul. În fiecare zi mă alimentez din gîndul acesta: ce voi face eu mîine, ce oameni mă așteaptă mîine… Pur și simplu nu m-am preocupat niciodată de altceva.

O.V.: Nici în adolescență?

S.M.: Nu. Dintotdeauna, cînd un gînd din acesta s-a apropiat de mine, eu am încercat așa ca atunci cînd dai cu mîna că se-apropie de tine o muscă, să-l alung. Iar cînd eram mic, spectacolul înmormîntării mă amuza. Să știi, copiii nu înțeleg moartea. În copilărie găseam ceva amuzant în ritualuri. Dintotdeauna am avut acest defect: să mă pufnească rîsul în împrejurări sobre. Eu evit să merg la înmormîntări fiindcă nu știu ce spiriduș se află în mine, că-n situații din acestea, îmi aduce în minte tot felul de lucruri nostime. De pildă, că bocitoarele au făcut grevă fiindcă au fost scoase din nomenclatorul de profesii.


Sursa:

http://www.opiniastudenteasca.ro/

 

Comenteaza si tu