Cum a vândut Rasputin România. 2/2

Odată Rasputin cumpărat, odată Împărăteasă căștigată cauzei germane, odată Sturmer la președenția Consiliului de miniștri, lucrurile se simplificau în chipul cel mai satisfăcător.

Un plan diabolic fu urzit la Berlin și pus în aplicare la Petrograd.

România trebuia somată de Rusia să intre în luptă în ceasul când vor crede centralii de cuviință.

Sarcina conspiratorilor era ușurată cu mult de entuziasmul războinic ce domnea între Carpați și Dunăre. Armatele lui Brusiloff erau amenințate. La Verdun, germanii atacau violent. Era momentul ca să pară foarte naturală cererea aliaților ca România să intervină neapărat: până la schimbarea telegramelor dintre guverne, până la mobilizarea României situația trebuia să fie complet favorabilă: învingători la Verdun, învingători ai lui Brusiloff, austro-germanii puteau ataca România și provoca pacea separată cu Rusia.

Deci, Boris Sturmer, cu asentimentul aliaților, trimise guvernului de la București acea faimoasă telegramă: ”Acum ori niciodată!”

România trebuia să începă declarând război Austriei și prin numeroasele trecători ale Carpaților să năvălească în Transilvania.

Cel mai elementar bun simț dicta românilor să treacă Dunărea atacând pe bulgari în vreme ce generalul Sarrail ar fi început ofensiva la Salonic: prinsă între două focuri, Bulgaria ar fi cedat, Turcia rămânea izolată, deci silită să ceară pacea. Iar puterile centrale, într-adevăr blocate de data aceasta, erau îngenunchiate în scurtă vreme.

Planul acesta simplu și minunat nu convenea însă cumetrilor de la Petrograd.

– Bulgaria nu trebuia atacată! – spuneau ei Românilor.

”Avem asigurări formale din partea conducătorilor ei, că Bulgaria, orice s-ar întâmpla, nu va merge contra noastră. Fiți fără grijă, în ceea ce ce-o privește. Intrați în Transilvania, pământul revendicărilor voastre. Este o greșeală psihologică să cereți de atâta vreme Ardealul, să țineți privirea tuturor soldaților voștri ațintite spre munți și să-i trimiteți apoi spre sud, contra unui popor de la care n-aveți nimic de revendicat. Nu se merge spre ideal întorcându-i spatele!”

La aceste nobile aforisme, miniștrii regelui Ferdinand răspundeau:

– Prea bine.

Să ne închipuim că Bulgaria nu ne va ataca. Dar germanii vor tolera ei ca, odată un aliat atacat, celălalt să stea cu mâinile încrucișate?

”Și-apoi vor putea interzice bulgarii trecerea armatelor germane pe teritoriul lor, ca să ne lovească pe la spate, în vreme ce armatele noastre vor fi ocupate în Carpați? Noi avem un front extrem de întins. Cum îl putem apăra în întregime? Ajunge ca un singur punct să fie vulnerabil, crăpătura s-a făcut și prin această crăpătură legiunile dușmane se vor scurge în țară și o vor năpădi …”

– N-aveți nici o teamă.

”Vom trimite în Dobrogea o sută de mii de oameni. La vederea soldaților țarului, bulgarii se vor astâmpăra. În cazul când le-ar veni pofta să intre în război, pătrundem în inima țării și revoluția e gata!”

Contând pe sprijinul Rusiei și pe muniții abundente pe care urma să i le trimită Englitera tot prin Rusia, România, într-un elan indescriptibil, se va arunca în foc.

Vestiții dorobanți  trecură Carpații. Populația le ieși în cale primindu-i cu ovațiile datorate liberatorilor; unul câte unul cădeau orașele și satele latine din Ungaria în mâna fraților mântuitori.

Dar bucuria victoriei fu de scurtă durată. A doua zi după intrarea Rămâniei în acțiune, la 3 august 1916, dinspre frontiera sudică începură să vină Zeppelinurile și aeroplanele sămănătoare de moarte și să bombardeze Bucureștiul. Nici un ceas nu le trebuia păsărilor funebre să ajungă de pe țărmul bulgar al Dunării, deasupra capitalei.

Spionii rămași la București le făceau semne. Lumini suspecte se aprindeau pe acoperișurile din vecinătatea clădirilor publice și atrăgeau avioane dușmane.

Casa oamenilor de stat ale prietenilor Ententei erau țintite noaptea de aviatori. Acoperișurile lor luminau în noapte. Dar numai de sus se puteau vedea fosforescențele lor: agenții germani reușiseră (când și cum nu se știe), să frece cu fosfor aceste acoperișuri și să le dea în vileag, astfel, locuința oamenilor antipatici puterilor centrale.

Sute și mii de oameni fără apărare căzură victime acestor atentate. Bulgaria, după cum era firesc să se întâmple, declară război României. Dar miraculoșii soldați ai Țarului nu-și făcură apariția în câmpiile Dobrogei. Ofensiva de la Salonic nu se știe de ce n-a fost luată.

Armele, munițiile, echipamentele destinate României de către aliați, luară calea Wladiwostokului, expediate într-acolo ca din eroare de bandiții ce conduceau Rusia.

Adunându-și toate forțele împotriva sărmanei victime, armatele Centralilor zdrobiră oastea regelui Ferdinand, cucerind Muntenia și Dobrogea, precum și o parte din Moldova. Și în vremea aceasta, frecându-și mâinile cu satisfacție, Boris Strumer trata pacea.

Rusia pierdea, ce e drept, oarecare provincii vestice, dar căștigase Moldova, în vreme ce atribuia bulgarilor Dobrogea, Austro-Ungariei Muntenia, iar Germaniei bogațiile solului românesc.

Acest târg fermecător nu a fost dus până la capăt, vai!

Țarul Nicolae II refuză să-și trădeze aliații. Oprindu-se pe linia Siretului, românii își refăcură armata. Germanii fură nevoiți să stea pe loc, renunțând la bogățiile din sudul Ukrainei și la pacea separată, mulțumindu-se cu bogățiile din România ocupată.

https://ro.pinterest.com/pin/318066792406433446/

Regele Ferdinand 1865 – 1927

 


 

Bibliografie

Axentie Sandomirsky – Rasputin.

Comenteaza si tu