Cum a vândut Rasputin România. 1/2

Cu toate succesele lor pe frontul de luptă, Austro-Germanii își dădeau bine seama că nu pot câștiga partida.

Victoriile lor erau numai aparente, căci situația reală a puterilor centrale n-avea nimic de invidiat.

Ceea ce-i înfricoșa era perspectiva foametei . Închiși din toate părțile, ei nu puteau conta decât pe proprille resurse, atât de insuficiente.

Neutrii care au putut fi, în aceeași lună în Germania și într-una din țările aliate, mărturisesc atmosfera de seninătate, de certitudine în victoria finală a francezilor, italienilor, englezilor …

Bine hrăniți, cu mările larg deschise pentru aprovizionare, ei găseau într-o bună stare fizică rezistența morală.

Dimpotrivă: anemiați de atâtea privațiuni, austro-germanii nu puteau recolta, dintr-un organism slăbit, curajul, optimismul fecund, care, mai mult ca oricare armă, este garanția triumfului.

Ochii lor ereau țintiți pe grânarele din sudul Rusiei.

Dar nu puteau ajunge acolo, din pricina unui front inexpugnabil, frontul României neutre.

Bogată în cereale, această țară, în care sentimentul național vibra alături de aliați, nu intrase încă în luptă; cu mare greutate își puteau procura centralii câteva vagoane de grâu sau porumb din România.

În același timp, guvernul de la București făcea numeroase dificultăți transporturilor de muniții spre Bulgaria și Turcia.

Un gând îndrăzneț încolți în câteva capete de la Berlin: un conflict cu România, apoi invazia flămânzilor teutoni în câmpiile mănoase ale acestui fericit regat.

Fără îndoială, un nou dușman ar fi fost o sarcină pe umerii și așa îngreunați ai Germaniei.

Dar păstrând defensiva pe celelalte fronturi, concentrându-și toate forțele într-un singur punct, armatele Kaiserului ar fi putut da o lovitură formidabilă, nimicind oastea românească și cucerind Muntenia, apoi Moldova, apoi Basarabia și întregul litoral nordic, atât de bogat, al Mării Negre.

Învazia în România mai însemna legătura directă cu aliații balcanici și certitudinea unei aprovizionări complete din teritoriile sud-europene.

Ideea aceasta, care entuziasmează pe unii pan-germaniști, nu găsi aprobarea elementelor ce se aflau atunci în fruntea treburilor imperiului.

Însemna un nou oprobiu universal, la fel cu cel stârnit prin violarea neutralității Belgiei. Or, germanii făceau cumva totul ca să recâștige dacă nu simpatia neutrilor, cel puțin un certificat de bună purtare, care să șteargă amintirea nefastă a primelor luni de război.

Cei doi reprezentanți la București ai puterilor centrale, baronul con dem Busche, ministrul Germaniei și contele Czernin, care mai târziu a devenit cancelarul imperiului austro-ungar, țineau la curent guvernele respective de tot ce se petrecea la București.

Acești diplomați admirabili nu puteau ignora simpatia de care se bucurau aliații în România și entuziasmul cu care orice soldat al regelui Ferdinand va porni la lupta de dezrobire a milioanelor de români de peste Carpați.

Cartea roșie a contelui Czernin, publicată mai târziu, dovedește din prisos că diplomații puterilor centrale erau la curent cu mersul treburilor în capitala de pe malurile Dâmboviței.

Serviciul de informații lucra pe capete; agenții germani copleșiseră țara.

Sub masca voiajorului comercial sau a artistului de varieteu, se ascundea de multe ori ofițerul prusac venit să spioneze. Deja România era considerată ca o țară inamică. Necesitatea războiului cu dânsa se făcea tot mai imperioasă la Berlin.

Cereale, vite, păcură, materii prime – iată ce comori zăceau dincolo de Carpați.

Dar ideea unei invazii nu mai câștiga teren, căci, o repet, nemților nu le mai ardea să provoace un nou popor. Și atunci se puse la cale acea infamie unică în istorie, o infamie despre care nu s-a scris destul, căreia nu i s-a dat importanța pe care o merita.

Prea multe au fost surprizele războiului, ca să se mai ocupe cineva, pe larg, de pricinile intrării în foc și ale dezastrului României.

Dar vremea va veni și pentru lămurirea acestei intrigi fantastice.

https://ro.pinterest.com/pin/501307002241633370/

I.A.R.80


Bibliografie

Axentie Sandomirsky – Rasputin.

 

Comenteaza si tu