Despre magnetismul animal

Magnetismul, ca formă de manifestare a spiritului în transă este cunoscut cu mult înainte ca noțiunea de magnetism animal să fie introdusă de către Mesmer în 1779. Transa era la popoarele primitive premergătoare intrării individului în relație cu divinitatea, părăsirea pentru o vreme a realității materiale și intrarea acestuia într-o stare de comuniune și comunitate cu zeul suprem.

Motivul pentru care acesta intra în legătură cu Spiritul era revelator, informativ. Extaticul era reprezentantul comunității care trebuia să păstreze legătura vie și autentică, care comunica necesitățile celor pe care-i reprezenta și care aducea răspunsul divinului.

Noțiunea de magnetism animal a primit sens în anul 1779, când Franz Anton Mesmer publică lucrarea ”Memoriu privitor la descoperirea magnetismului” în care scria despre posibilitatea existenței unei influențe misterioase între corpurile cerești și spirit, între material și imaterial.
Cuvântul ”animal” nu trebuie să ne inducă ideea vreunei practici ce are ca subiect animalele, ci vine din latinescul ”animus” care înseamnă suflet.

Studiul magnetismului s-a dezvoltat în legătură cu vindecarea unor boli de care sufereau oamenii și pentru care medicina vremii nu avea un tratament util. Existând ideaa că bolilele trupului sunt precedate de perturbări la nivelul energetic care este în armonie cu energiile spațiale; trupul fiind în esența sa materie mai mult sau mai puțin cosmică. Legătura fiind creată și recunoscută, nu mai rămânea decât un singur pas pentru revenirea la starea de armonie, și anume: descoperirea căii prin care să fie restaurat echilibrul universal.

În cazul vindecărilor are loc un transfer de energie între vindecător și cel vindecat, tămăduitorul devenind punte de legătură între macrocosmos și microcosmos.

Filozofia modernă a admis ca principiu universal acest lichid care ocupă tot spațiul și care se manifestă în lume prin toate organismele vii. Acest lichid abundă și tranzitează corpurile vii, lipsa transferului ducând la blocare și îmbolnăvire. Acest lichid este format din apă, foc și spirit.

În opinia lui Mesmer, scopul tratamentului este de a crea o convulsie cu țelul de a elimina obstacolele din sistemul circulator. Cu cât tratamentul era aplicat mai des, crizele dispăreau, sugerând împlinirea scopului tratamentului.

Dar Mesmer a avut și discipoli, între care cel mai important este Puysegur. Acesta a dezvoltat în paralel o nouă tehnică prin care pacientul cade într-o transă fără convulsii, și pe care o numește somnambulism provocat.
Astfel, la ordinul magnetizatorului, ciobanul Victor se ridică cu ochii închiși și poate răspunde la întrebări despre viitor și trecut.
Mai mult decât atât, acesta vede într-însul cauzele bolii dar și posibilitățile vindecării.

S-a constatat de către unii discipoli practicanți ai magnetismului, că indivizi aflați în transă, au intrat în legătură cu persoane din alte lumi și timpuri, sugerând ideea unui spiritism incipient. După părerea mea, această teză nu are susținere, fiindcă a intra în legătură cu alte spirite necesită o cunoaștere profundă a fenomenului, și trebuie să ținem cont de faptul că ”pacienții” erau cu precădere de la bazele societății și deci fără o cunoaștere cel puțin elementară a fenomenului.
Se poate totuși, ca sub emoția momentului, a unor trăiri intense a clipei, a muzicii ce însoțea întreg procesul și-a spațiului în care se desfășura ”cura”, pacientul să simtă o senzație pe care nu a simțit-o altădată și care să fie asimilată spiritismului ca mod de exprimare a ceea ce nu putea fi explicat.

Comenteaza si tu