Ceea ce fac hotărăște în bună măsură cum sunt

Posted by on 21 Ian, 2018 in Actualitate | 0 comments

FOTO: pinterest

Este bine cunoscut faptul că oxitocina este produsă în principal de hipotalamus, acționând uneori ca un hormon, alteori ca un neurotransmițător, și având efecte în mai multe regiuni ale creierului. Cercetările au arătat că ea însoțește disponibilitatea persoanei de a forma legături sociale durabile, empatia şi altruismul, motiv pentru care oxitocina este supranumită „hormonul conectivităţii sociale sau al dragostei”. Îmbrățișarea maternă sau fraternă, exprimarea compasiunii, comunicarea sinceră sau întrajutorarea semenilor determină o creștere semnificativă a nivelului de oxitocină.

Această legătură cauzală a fost evidențiată recent într‑un mod inedit. Persoanelor dintr‑un grup li s‑a administrat oxitocină, pentru a vedea efectele ce decurg de aici. În felul acesta s‑a urmărit o evidențiere mai clară a legăturii dintre oxitocină și dis­po­zițiile și comportamentele men­ționate. Cercetările au arătat că persoanele cărora li s‑a administrat oxitocină au raportat dispoziţii mai apropiate cu cele întâlnite în practica vieţii spirituale, atât la scurt timp după inter­venție, cât și o săptămână mai târziu.

Read More

Moarte în gheaţa arctică. Expediţia lui Sir John Franklin I-V

Posted by on 21 Ian, 2018 in Cioburi | 0 comments

În mai 1845, Sir John Franklin a pornit în căutarea misteriosului Pasaj de Nord-Vest, despre care s-a crezut mult timp că ar fi legat oceanele Pacific şi Atlantic, la nord de Canada. După aproape un  secol şi jumătate, oamenii de ştiinţă au dezgropat trupurile a trei dintre membrii expediţiei.

FOTO: getty images

În august 1984, după patru zile de săpat în straturile de pietriş şi gheaţă veşnică groasă de un metru şi jumătate de pe insula Beechey, la intrarea în canalul Wellington, în nordul extrem al Canadei, oamenii de ştiinţă au deschis primul dintre cele trei morminte rămase de pe urma unei expediţii arctice din secolul al XIX-lea. Ceea ce au văzut i-a lăsat fără grai: în pământul îngheţat, neîncălzit nici măcar de soarele de vară, stătea întins corpul perfect conservat al unui tânăr care murise cu 138 de ani în urmă. El şi cei doi însoţitori îngropaţi în apropiere făcuseră parte din echipajele vaselor Erebus şi Terror, ce sosiseră aici sub comanda lui Sir John Franklin.

Cele două vase ale expediţiei lui Franklin părăsiseră Anglia cu mare pompă, bine încărcate cu provizii, în primăvara lui 1845. Ţelul lor era să găsească şi să traverseze îndelug căutatul Pasaj de Nord-Vest, o rută maritimă ce ar lega, prin insulele arctice ale Canadei, Oceanul Atlantic de cel Pacific. Cei trei morţi de pe insula Beechey sunt singurii membri ai acestei expediţii sortite pieirii care au fost găsiţi şi identificaţi vreodată.


Read More

Kazuo Ishiguro – Rămăşiţele zilei

Posted by on 20 Ian, 2018 in Semne de carte | 0 comments

Kazuo Ishiguro – Rămăşiţele zilei

„Numele meu este Kathy H. Am treizeci şi unu de ani şi sunt îngrijitoare de peste unsprezece ani. Pare destul de mult, o ştiu, dar adevărul este că am fost rugată să mai continui încă opt luni, adică până la sfârşitul anului.
Aşadar, în total vor fi exact doisprezece ani. Ştiu, faptul că sunt îngrijitoare de atâta timp nu se datorează neapărat extraordinarelor calităţi pe care se spune că le-aş avea. Cunosc cazuri de îngrijitori excelenţi la serviciile cărora s-a renunţat după doar doi sau trei ani. Pe de altă parte, ştiţi cel puţin un îngrijitor care a continuat vreme de paisprezece ani, în ciuda faptului că era o persoană care pur şi simplu nu-şi avea locul în profesia asta. Nu mă înţelegeţi greşit, n-o spun ca să mă laud, însă ştiu sigur că sunt foarte încântaţi de treaba pe care o fac, aşa că, încet-încet, am început să fiu şi eu. Donatorii mei s-au comportat întotdeauna mai bine decât era de aşteptat. S-au recuperat uimitor de repede şi aproape nici unul dintre ei nu a fost catalogat drept „agitat”, nici măcar înainte de a patra donaţie. In sfârşit, poate că acum chiar mă laud. Dar pentru mine e foarte important să îmi fac treaba cât se poate de bine – şi în primul rând partea în care trebuie să-i ajut pe donatori să rămână „calmi”. Mi-am dezvoltat un fel de instinct care intră automat în funcţiune atunci cînd mă aflu în preajma donatorilor. Ştiu şi când să stau cu ei şi să-i alin, şi când să-i las singuri; şi când să ascult tot ce-mi spun, şi când să ridic din umeri şi să le zic să termine cu prostiile.

Read More

Domnia terorii în timpul Revoluţiei Franceze

Posted by on 19 Ian, 2018 in Cioburi | 0 comments

Înlăturarea lui Liu Shaoqui la începutul Marii Revoluţii Culturale Proletare şi moartea suspectă a lui Lin Biao în 1971 nu au constituit evenimente unice în scurta, dar agitata istorie a Repupblii Populare Chineze. Şi nici nu sunt astfel de episoade caracteristice doar Chinei revoluţionare. Într-adevăr, evenimente similare au avut loc în urmă cu aproape 200 de ani, după Revoluţia Franceză.

La doi ani după ce asaltul asupra faimoasei închisori pariziene Bastilia a declanşat Revoluţia, regele Ludovic al XVI-lea a fost prins pe când încerca să părăsescă Franţa. Anul următor, la 21 septembrie 1792, Franţa a fost declarată republică, iar regele a fost executat în 1793. Curând după aceea cei nouă membri formau Comitetul Salvării Publice al republicii au început să administreze puterea într-un stil aproape dictatorial.

FOTO: google.com

Read More

Nu e linişte-n Ardeal

Posted by on 18 Ian, 2018 in Versuri | 0 comments

Nori de ploaie se adună
Dinspre Cluj spre Odorhei.
Unii vor să ne impună
Să jucăm cum cântă ei.

Minţile au luat-o razna;
Umblă zvonul deşănţat
Că-n Harghita şi Covasna
Vor să facă "stat" în Stat !

S-a udat de lacrimi pragul;
În Cristuru e prăpăd!
Imnul românesc şi steagul
Nu se-aud şi nu se văd !
Read More

William Steig – Insula lui Abel

Posted by on 18 Ian, 2018 in Semne de carte | 0 comments

William Steig – Insula lui Abel

„Într-un început de august al anului de graţie 1907, în primul an al căsniciei lor, Abel şi Amanda au plecat la un picnic in pădurea din jurul oraşului în care locuiau. Cerul era destul de acoperit de nori, dar lui Abel nici nu i-a trecut prin cap că s-ar putea întâmpla ceva atât de nesăbuit cum ar fi să plouă fix când el şi adorabila lui soţie aveau chef de o ieşire în natură.
Au savurat un prânz agreabil în mijlocul pădurii umbroase, răsfăţându-se cu sendvişuri minuscule umplute cu brânzică şi frunze delicate de năsturel, după care au trecut la ouă de prepeliţă fierte tare, cum le plăcea lor, ceapă, măsline şi caviar. Au ciocnit în cinstea lor şi a tuturor celorlalte lucruri câte un pahar de şampanie minunată, ţinută la rece într-o frapieră plină cu gheaţă. Apoi au jucat o partidă grozavă de crichet, râzând întruna din te miri ce, continuând să se amuze din orice chiar şi după ce partida s-a încheiat, trântindu-se apoi pe un covor de muşchi să se relaxeze.”


Read More

Sarah Dessen – Sfântul tuturor celor văzute şi nevăzute

Posted by on 18 Ian, 2018 in Semne de carte | 0 comments

De la autoarea distinsă anul acesta cu Margaret A. Edwards Award, pentru contribuţia inestimabilă adusă literaturii pentru adoleşcenţi şi tineri, vine un nou roman captivant despre prietenie, iubire şi descoperirea de sine. Sydney s-a simţit mereu invizibilă.

Peyton, fratele ei, a fost mereu copilul vedetă al familiei, primind toată atenţia, şi, în ultima vreme, toate motivele de îngrijorare. Comportamentul lui nesăbuit a culminat cu un accident de maşină şi o condamnare la închisoare, care o distruge sufleteşte pe Sydney, fortând-o să-şi caute locul atât în cadrul familiei sale, cât şi în lume. 

Face cunoştinţă cu familia Chatham, iubitoare şi în acelaşi timp haotică, dar care o acceptă imediat pe Sydney. Aşa îl întâlneşte pe Mac, un băiat grijuliu, protector şi atent, care, pentru prima dată în viaţă, o face să nu se mai simtă invizibilă.

Sarah Dessen – Sfântul tuturor celor văzute şi nevăzute


Read More

Parinoush Saniee – Cel care mă aşteaptă

Posted by on 17 Ian, 2018 in Semne de carte | 0 comments

Parinoush Saniee – Cel care mă aşteaptă

Roman de două ori interzis de regimul iranian, Cel care mă aşteaptă a cunoscut peste douăzeci de ediţii succesive după publicarea sa, în 2003.

Povestea romanului Cel care mă aşteaptă este una emblematică pentru destinul femeilor din Iran. Evenimentele debutează în anul 1979, cu puţin timp înainte de revoluţia iraniană, şi se concentrează asupra vieţii unei femei obligate să se descurce singură, cu trei copii, într-un oraş dezbinat de conflicte politice şi religioase, aflat într-o permanentă stare de instabilitate şi nesiguranţă. La vârsta adolescenţei, protagonista romanului, Masumeh, se îndrăgosteşte de un tânăr. Deşi relaţia lor este inocentă – cei doi abia dacă îndrăznesc să schimbe câteva priviri –, iubirea îi este descoperită, iar ea ajunge să fie măritată cu forţa. Din fericire, se nimereşte să aibă un soţ care îi permite să-şi continue studiile şi care, spre deosebire de bărbaţii din propria ei familie, nu încearcă să-i controleze viaţa pas cu pas. Treptat, Masumeh descoperă că soţul ei are cu totul alte preocupări decât familia şi că idealurile şi obiectivele sale politice îi pun viaţa în pericol, fortând-o să trăiască într-o continuă stare de îngrijorare şi nelinişte.


Read More

Ultima lumină

Posted by on 17 Ian, 2018 in Versuri | 0 comments

FOTO: pinterest


Sunt lucruri care nu se spun

Sunt gânduri ce-or rămâne mute.

Din vremuri vechi; dar parcă astăzi

Voind a trece înspre dor.

Read More

Celeste Ng – Tot ce nu ţi-am spus

Posted by on 17 Ian, 2018 in Semne de carte | 0 comments

Lydia e moartă. Dar ei încă nu ştiu asta. Ora şase şi jumătate dimineaţa, 3 mai 1977. Nimeni nu ştie nimic altceva decât acest lucru banal: Lydia a întârziat la micul deiun. La fel ca de fiecare dată, lângă bolul cu cereale mama ei a aşezat un creion ascuţit şi tema la fizică, şase probleme cu mici bife în dreptul lor. În drum spre serviciu, tatăl Lydiei roteşte butonul radioului pe frecvenla WXKP, Cel Mai Bun Post de Ştiri din Northwest Ohio, enervat de pârâiturile paraziţilor. Pe scări, fratele Lydiei cască, încă învăluit într-o urmă de vis. Iar pe scaunul ei din colţul bucătăriei, cu ochii pe jumătate inchişi, sora Lydiei se apleacă asupra fulgilor ei de porumb, sorbindu-i unul câte unul şi aşteptând să coboare Lydia. Ea e cea care remarcă, într-un târziu:
– Lydia e cam înceată azi.

Celeste Ng – Tot ce nu ţi-am spus


Read More