Furtuna pe Neptun (XXXI)
In lupta nu se pierd doar oameni.
Nu am vrut sa trec pe aici dar uite ca a venit primavara si m-a gasit descoperit. O parte din mine a ramas inghetata in vara din anul trecut iar de atunci ma tem de frig de fiecare data cand incepe sa se faca cald. Se poate sa ma pierd iar asta o simt – traiesc cu grija asta. Si totusi, o grija mai putin ori in plus, pentru cel care pleaca chiar mai conteaza?
In fine, fie primavara!
Trag o haina groasa pe mine, imi asez un fes pe cap si fular la gat apoi ies sa o infrunt la geam. O lupta in care numai un nebun poate crede.
Aerul rece nu imi mai face bine cum era altadata iar vara inca imi pare departe chiar daca soarele urca tot mai sus, mai mult. Si nici nu este mai.
Gasesc marea interesanta si cu efect tamaduitor – un leac asezat undeva in cui, sus, la care iata, am ajuns acum cand am crescut destul.
Am pierdut iarna, e drept, si o data cu ea o jumatate de om.
Read MoreFurtuna pe Neptun (XXX)
Devine scump sa vrei nimic.
Cand esti de toate plin si nimic nu iti lipseste pentru ca nici nu stii ca iti lipseste. Si oamenii se vor uita la tine ca la un nebun care vrea sa scrie totul despre atatul nimic. Nimicul pe care numai tu il stii – atat de adanc, atat de greu si de, nimic. Atat de mult nimic, cat un pustiu din tot ceea ce lumea a facut nimic.
Vezi tu, nimicul acela mie imi lipseste. Nimicul pe care ca sa il ai trebuie sa fii de toate plin. Iar eu am totul si nimic nu imi lipseste. Si totusi imi lipseste Nimic. Si vreau nimic si-l cer pe totul.
… privind cu dor fereastra in cautarea luminii, prin bezna, doi ochi te vor fixa pana cand renuntand, vei privi in jos. Vei sti ca esti dar nu pentru tine nimicul.
Si nimic devine totul. Pustiu de nimic. Si cat voi fi, nimic.
Read MoreFurtuna pe Neptun (XXIX)
Altadata ne vorbeam. Acum doar iti voi scrie ca de la inima la suflet.
Asa am inceput aseara. Si dupa ce am scris tot, am decis sa sterg.
Am stat pana tarziu si am scris aproape doua ore. Am citit notite, am deschis ciorne – toate din telefon, asa cum mi le notez eu cand mi se aseaza in minte un gand care stiu ca trebuie pus pe litere.
Am citit jurnalul doar ca ce a iesit mi-a placut doar mie.
Jurnalul acesta este in vazul lumii iar lucruri pe care le-am gasit nu vor fi intelese. Nici nu trebuie, stiu, dar nici nu trebuie.
Insa, ati fost cu mine si ati citit peste umar toate cele. Dincolo de litere si cuvinte sunt fapte, intamplari si momente ce s-au petrecut in lipsa. Ah, da, si oameni! Oameni noi cu cizme negre si fara capatai care nu stiu prin ce lucrare ascunsa au patruns in inimi si au tulburat suflete. Nemernic, da, dar cine sa o spuna? Nu, lasati – prea mult. Si asa scenariul a fost prost si mi-am intrecut cu mult „conditia”. 🙂
Read MoreFurtuna pe Neptun (XXVIII)
… evit tiparele si ma feresc de clisee. Cred ca sunt o forma de asociere nascuta din nevoia de a exprima credinte, simtiri sau dorinte dar prin cuvantul, purtarea ori autoritatea celuilalt. Apelul la autoritate te face mereu sa te simti puternic si absolvit de orice interpretare. „Doar a spus-o, ori a scris-o acela! Mie doar mi-a placut!” Asumarea ramane un defect al omului slab pentru care nu trebuie sa-l judeci.
Imi imbrac haina mea cea albastra si ies sa ma plimb prin noapte. Imi place contrastul si cred ca am dreptate – negrul noptii cu albastrul cerului de maine pe care inca o data il astept. Port haina de „prooroc” si il vestesc pe maine. Eliade ar fi scris despre asta. Ar fi avut loc in „Mituri, vise si mistere”.
In ultima vreme, maine a devenit o evadare in asteptare, ca atunci cand inchis fiind am avut suficient timp sa ticluiesc un plan prin care sa scap, sa evadez. „Planuri de evadare”, ar putea fi un titlu bun de carte ori film. Tot ce ar putea sa insemne o iesire sau scapare ma atrage tot mai mult. Si gandesc ca este un firesc dupa ce am esuat in cautarea lui azi inca de ieri de atatea ori.
Sperante de doi bani si asteptari de restul, va rog, iar cand nu voi mai putea plati, rog sa ma treceti la caiet. In jurnalul meu s-au adunat atatea datorii ca nici nu mai conteaza una.
Dar de ce asta, Andrei?
Vocea asta am auzit-o prima oara pe la sase ani cand din joaca cu fratele meu, i-am spart capul de calorifer. Niste bilete de tren pe care nu le imparteam corect. Am invatat atunci pentru prima oara sa impart corect fara a sti sa numar iar „de ce asta, Andrei”, a ramas cu mine pana astazi. Mai tarziu am inteles ca este constiinta pentru ca prea ma intreaba toate.
Read MoreFurtuna pe Neptun (XXVII)
Consum in scris ce imi propune lumea – asteptari. Ceva rafinat, totusi. Asa a fost mereu.
Este anotimp de bilant si pare ca voi face unul.
Asez cartile pe raft, pastrez pe birou cartea pe care am inceput sa o citesc de doua saptamani iar apoi voi continua cu fiecare in parte. Dupa titlu le cunosc pe toate – dupa continut, insa nu. Este drept ca un titlu bun atrage mereu. Pana la continut ai ambalajul care mie trebuie sa-mi placa.
… asta va ramane, asta trebuie pastrata, cealalta si ea. Albumul? Ce sa fac cu el? Am atatea amintiri incat nu imi trebuie un album. Il las deoparte, vad eu ce fac cu el pana saptamana viitoare.
Pe raftul asta vreau sa nu ramana nimic – nu ramane loc pentru nimic!
„Despre supremul bine si supremul rau” – nu o pastrez. Despre asta las sa-mi vorbeasca „sfintii”. Am aflat de curand atat de multe despre mine incat cartea lui Cicero o poate intrece un profan lejer in zilele noastre.
Read MoreFurtuna pe Neptun (XXVI)
„…incepem cu exercitii de echilibru sa nu facem altele. Important este ca ai ajuns astazi aici. Daca te ajuta asta, pot sa-ti spun ca sunt tot mai multi in situatii similare, dar nu lua asta ca pe o consolare ci ca pe un adevar teribil al lumii in care ne aflam. Si vei incepe cu asta. Gandul ca apartii.”
Sunt lupte pe care le alegem sau in care suntem aruncati. Apoi le ducem.
Insotiti sau singuri, tot lupte raman. In armuri sau goi, aceleasi rani ascundem.
… inceputuri, iarasi.
Read MoreFurtunua pe Neptun (XXV)
Am sters de cateva ori inceputul.
Trec prin aerul rece cu miros de frunze ude, putrezite, strivite pe betonul crapat.
Merg drept, cu privirea in jos cautand atent locurile lipsite de balti. Pe jos, o multime de urme rasucite carora le caut sens. Imi pare ca toate urmaresc sa evite baltoaca din centrul pietei si duc inspre locul putin uscat din dreptul foisorului. Iar dinspre foisor, nu departe de mine, un violonist inalta fruntile apasate ale celor adunati imprejurul cutiei in care fiecare pune cate un banut – asezati pe rand, ca in jurul unui foc de tabara care incalzeste totul in jur.
Langa mine opreste un tip cu o bicicleta. Saluta din cap pe un amic apoi celalalt ii confirma cu greutate in gesturi. Dupa cateva secunde ii intinde mana confident, ca unui prieten pe care il cunoaste de foarte mult timp. Mi-a placut salutul lor si complicitatea gesturilor.
Eu, cu capul drept, parul udat de ceata si usor ciufulit de vant, traiesc o bucurie de toamna, spontan.
Privesc imprejur si vad cum la acest spectacol ad-hoc s-au mai strans si altii, semn ca sunt multi imbolnaviti de toamna si in anul acesta. Niste amarati, parca pictati de un autor surd, si-au gasit putina liniste in arcusul violoncelului. O liniste care totusi apasa – un amestec ciudat de dor, disperare si cuvinte nerostite – emotii puternice peste care toamna a turnat melancolie cat a incaput. Citesc in ochii lor nevoia disperata de a fi ascultati, auziti. Doar noua, celor de aici ne pasa.
Read MoreFurtuna pe Neptun (XXIV)
Si Doamne, cat am mai iubit oamenii si lumea lor!
Ma uit la sculptura asta frumoasa si stiu ca cineva, candva, a visat sa o faca perfecta, fara cusur, sa fie precum si-a inchipuit-o. Acum iata, exista si este atat de frumoasa!
Am fost in treacat pe aici cand privind-o, a stralucit in mine, pentru o secunda viata autorului. Mi-a cerut sa scriu. Dar de ce eu?
Traiesc anost si ard in mine vieti ce altadata le-am purtat in trup, le-am consumat cu nesat pana la sfarsit dorind sa o mai fac o data. Lumea ramane si visul sufletului meu. Este un adevar teribil de care raman indragostit pe veci.
Nu de putine ori diminetile le inteleg in cu totul alte note – le petrec in pat pentru cateva minute apoi, ridicandu-ma, accept sa fie astazi cu un dor teribil de ieri, alaltaieri – de ani si, in sfarsit, de timpul cel trecut.
Inmoi tocul in calimara cu lacrimi si scriu in jurnal randuri ori versuri pe care cineva, candva, peste ani le va gasi. Despre mine, cineva va citi ce altii nu au inteles.
Read MoreFurtuna pe Neptun (XXII)
E greu invins sa ceri iertare, Cand nu e loc sa nu te doara. Cum greu e sa primesti in taina, Raspunsul cel ce da mirare.
Furtuna pe Neptun (XXIII)
... dar obosind in asteptare, El adormi definitv. O lume cat o inchisoare, Scapata in final de chin. Gandeai vreodata, tu, jupane? Ca vremea ta e fara ceas? Gandeai ca toate vor ramane precum in usa le-ai lasat? Stiam cand vremea va sa vina, Stiam si haina ce-am sa port, Stiam cand va fi despartire si gandul cel din ultim ceas. Eterna pagina ramane cu scrisul ce l-am invatat, Mai invatat n-am fost vreodata - de data asta plec curat.
